Tentaţia cafeleiOvidiu Badea 12.09.2017
„Neagră precum diavolul, fierbinte ca iadul, pură ca un înger şi dulce ca dragostea.” (Talleyrand).
George Steiner a sugerat la un moment dat (într-o conferinţă despre Europa, dacă îmi amintesc eu bine) că ar trebui scrisă o istorie a lumii luând în considerare distribuţia cafenelelor în marile oraşe ale lumii. Într-adevăr, istoria cafelei este fascinantă, întocmai ca licoarea însăşi. Sultani, şeici, colonişti, stăpâni şi sclavi, intrigi politice, ştiinţă şi creativitate, negustori veneţieni, luptă pentru putere şi bogăţie, seducţie - toate aceste elemente pot fi găsite în povestea acestei băuturi care ocupă locul al doilea în lume, ca importanţă economică, imediat în urma petrolului.
Şeicul şi caprele hiper-active
Desigur, începutul folosirii cafelei este legendar. Se spune că, prin secolul al IX-lea, în Etiopia, un păstor de capre pe nume Kaldi a observat că animalele din turma sa devin hiper-active după ce mănâncă bobiţele roşii care cresc într-un anumit arbust. A gustat şi el din aceste bobiţe şi exuberanţa care l-a cuprins l-a făcut să ducă fructele unui călugăr aflat într-o mânăstire din apropiere. Călugărul a respins categoric utilizarea bobiţelor şi le-a aruncat în foc. O aromă puternică şi plăcută s-a ridicat în aer, atrăgându-i şi pe ceilalţi călugări. Pentru a scăpa de parfumul ameţitor, călugărul a luat boabele prajite şi le-a aruncat într-o cană cu apă fierbinte. Şi astfel a apărut prima ceaşcă de cafea din lume. Călugării au descoperit că acest lichid aromat şi stimulator le poate prelungi orele de meditaţie şi rugăciune.
O altă legendă atribuie descoperirea cafelei şeicului Omar din Mocha, Yemen, care, exilat fiind într-o peşteră, a încercat să mănânce din fructele arbuştilor de pădure aflaţi în apropiere dar a descoperit că sunt amare. Pentru a le îmbunătăţi gustul, le-a prăjit şi le-a fiert, preparând o băutură parfumată şi revitalizantă care l-a menţinut în viaţă. Povestea “medicamentului minune” a ajuns la Mocha, Omar fiind rechemat printre oameni şi făcut sfânt.
Cafeaua la români
Obiceiul de a bea cafea în Ţările Române este de influenţă turcească. Prima cafenea a fost deschisă la Bucureşti, în 1667, de către Kara Hamie, un ienicer turc. Clădirea există şi astăzi în Bucureşti, în faţa Hanului lui Manuc. În documente este amintită existenţa unei cafenele pe Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă de astăzi), unde veneau delegaţiile oficiale turceşti, iar băile publice din Bucureşti aveau, încă din acele timpuri, camere pentru cafea. Mai târziu, pe la jumătatea secolului XIX, cea mai cunoscută a fost Cafeneaua Fialkowski, de pe strada Câmpineanu, aflată în apropierea Teatrului Naţional, deţinută de un polonez românizat. Cafeneaua sa era frecventată de oamenii de seamă ai acelor timpuri care puteau să consume cafea, ciocolată sau ceai şi să se delecteze cu jurnale franţuzeşti, germane şi româneşti.
Sănătate şi adrenalină
Spre deosebire de ceai, atracţia cafelei este mai asemănătoare pasiunii violente. Ceaiul este ca un prieten vechi, de nădejde: te întâlneşti cu el şi i te destăinui. Riscurile nu sunt mari. Din contră, cafeaua te ademeneşte prin parfum şi poate fi exact aşa cum o doreşti (sau cum nu o doreşti): poate fi senzuală (cafea cu frişcă), puternică (espresso), ameţitoare (cu rom); poate fi ocazională sau zilnică; îţi consumă calciul din organism, dă dependenţă şi favorizează problemele renale; e energizantă, ajută memoria şi concentrarea, are antioxidanţi puternici, creşte adrenalina şi te bagă în priză.