„Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor.” (Ps. 33, 14)

Conducătorul poporuluiMarian Scarlat-Ghițeanu 19.12.2019

“A fi conducător este o sarcină atât de grea, încât puțini sunt aceia care pot răspunde unei astfel de chemări.”

(Ernest Bernea – vol. Îndemn la simplitate, ed. Vremea, 2006)

Fără a fi cinici, putem spune cu tristă certitudine că, la 30 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, românii nu au avut un conducător al lor, în jurul căruia să se adune cu speranță și dăruire.

Mai marii noștri mici la suflet

Mai ales dacă ne referim la cei aleși ca șefi ai statutului din 2004 până în prezent. Nu și-au înțeles poporul, au fost părtinitori, s-au comportat mai degrabă ca niște șefi de clanuri. Au fost aleși din disperare, din furie, din dorința de a alege “răul mai mic”, care până la urmă s-a dovedit a fi o adevărată catastrofă națională. Au fost aleși niște indivizi pe bază de carnet de partid, pe relații de subordonare față de serviciile securistice sau față de entități străine, pe lozinci din ce în ce mai găunoase. Au fost aleși, din 2004 încoace, indivizi care n-au avut nici un proiect real de țară, mici la suflet, limitați în gândire și, în aceste condiții, lipsiți de vreo viziune de creștere a țării și a poporului. Ba, dimpotrivă, nu puține au fost momentele în care au fost dispuși parcă să se și ia la harță cu poporul. Cum a fost cazul când o parte importantă a poporului, aceea care a votat pentru familia creștină, a fost jignită inutil, cu mare obrăznicie, de la cel mai înalt nivel.

Unde este omul ales?

Iată de ce simțim nevoia să apelăm la savantul creștin Ernest Bernea, care într-un text extraordinar, cum ne-a obișnuit, intitulat “Bunul conducător”, face portretul unui mare și iubitor conducător, pe care românii nu prea l-au avut în ultimii 30 de ani. Ca să nu mai vorbim de întreaga istorie a României.

“Faptul însuși al conducerii omului de către om este în viața noastră un nenoroc. Îndreptarea acestei sorți triste poate veni pe o singură cale, și atunci numai în parte: prin ajungerea la conducere a celor mai bogați lăuntric, mai blânzi și mai darnici, a celor mai cuprinzători și mai spiritualizați dintre noi. Conducătorul, atât cât poate oferi viața noastră aici pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând și anume prin tăria sa morală, prin forța nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în ființa sa.”

Conducător adică dictator?

În loc de umanitate, blândețe și dărnicie, cum spuneam, am avut parte, din 2004 încoace, de indivizi care ne-au arătat că le place mai mult să fie aproape dictatori. Cum spune Ernest Bernea, în textul amintit mai sus, și care a fost a scris prin 1941: “În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominație, prin dorința de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la cei ce trăiesc numai pe plan social și care, așa cum sunt dăruiți, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, așa cum sunt demagogia și tirania.”

”Căutăm profeți, căpătăm cezari”

De asemenea, de parcă ar fi vorba de ultimii 15 ani, Bernea spune: ”Când ai puterea în mână, să nu abuzezi de ea; să nu faci filantropie pentru că nu ești în situația de-a o face. Când ai puterea cu tine, fii bun și îndrumător; fă dreptate. De obicei oamenii fac pe filantropii când sunt datornici, după cum fac pe vitejii când nici o primejdie nu-i amenință. Și aceasta se observă îndeosebi când acești oameni sunt la conducere.”

Dar, în viziunea savantului creștin, cum ar trebui oare să fie conducătorul de care, din păcate, nu am avut parte?! “Bunul conducător. Unde e bunul conducător? Acela care iubește cu toată ființa sa, care mângâie, care înalță? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeți și capătă în schimb cezari.”

În continurea acestui text, într-un număr viitor voi scrie despre un vis al meu, născut din disperarea, din exasperarea pe care le trăiesc, și nu numai eu. Și în visul acesta este vorba despre conducerea țării încredințată unui slujitor al sfintei noastre biserici. Și nu va fi o utopie, vă asigur, ci vor fi foarte multe argumente, fapte, care ne îndreptățesc să sperăm că doar oamenii Bisericii noastre ne mai pot salva, pe noi și odată cu noi, și Țara.

 

De același autor