Boala: sfârșitul sau șansa unui nou început?Florina Steliana Vasilescu 20.02.2019
“A-ți accepta boala și a trece peste ea e ca și cum ți-ai opri mintea și ți-ai porni sufletul.”
Cu ceva vreme în urmă, boala era un atribut al bătrâneții; era oarecum firesc, după ani de muncă , să te lase puterile și sănătatea să ți se șubrezească. Și o primeai cu resemnată împăcare, ca pe ceva inevitabil. În zilele noastre e uimitor să descoperi suferințe grave la mult prea mulți tineri, iar diagnosticele par să nu mai țină cont de “logica bunului simț”. Și mai uimitoare, însă, este atitudinea unora dintre ei în fața bolii.
Banii sau viața?
Laura nu este o poveste, e o astfel de atitudine. O fată tânără, plină de energie și voință- alimentate de sloganurile motivaționale ale societății consumeriste - ajunge să aibe 3 jobb-uri, muncind tot timpul, până la epuizare. Trebuie să se înroleze, pentru că making money este modul de viață ideal, iar “banii sunt măsura tuturor lucrurilor” – nu-i așa? Și se înhamă, cu entuziasm și bucurie, cu certitudinea că “dacă vrei, poți!” Numai că după un timp scurt rețeta iese din tipare. Totul a plecat de la un deget umflat, apoi o mână imobilizată, câteva luni bune de bâjbâieli, de la frecție până la fizioterapie – care s-au dovedit inutile. În cele din urmă un medic îi sugerează să facă niște teste de imunitate. Și apare și diagnosticul: lupus eritematos – o boală autoimună care afectează încheieturile. Corpul te lasă, nu te mai ascultă, nu mai poți încheia un nasture, nu mai poți face duș, un adevărat handicap care te marchează psihic și în care ai mare nevoie de sprijinul familiei și de înțelegerea colegilor. Îți afectează capacitatea de lucru, nu te poti încadra în program și, culmea – apare și dispare după bunul ei plac și se manifestă dincolo de dureri, printr-o acută, puternică nevoie de somn. Trebuie să te oprești, să-i dai organismului tău porția de odihnă și relaxare, după care poți continua, ca și cum nu ți s-ar fi întâmplat ție.
Repornirea sufletului
Firesc, se instalează frica în lupta cu balaurul bolii. Neputința, durerea, suferința din timpul crizelor aduc cu ele certitudinea că nu mai poți face nimic. Dar Laura alege lupta. Începe să conștientizeze existența unei astfel de boli și îi ierarhizează implicațiile, în plan profesional și familiar. Mai important decât toate, înțelege că o boală autoimună este o manifestare a suferinței sufletești - grija de a face bani însemna negrija de suflet. Și asta doare! Au urmat momente de cădere din care a învățat să se ridice, cu blândețe și cu iubire interioară, să-și strângă toată puterea, să se remonteze. A învățat să-și poată gestiona durerea, oferindu-și o pauză de relaxare în compania unei cești de ceai și a văzut că, după ceva timp, trece. “A-ți accepta boala și a trece peste ea e ca și cum ți-ai opri mintea , pornindu-ți sufletul.” Prietenii și cunoscuții au fost martorii evoluției sale. Laura și-a folosit suferința ca instrument al reorganizării propriei vieți, al reașezării într-o matcă nouă, trăind și împrietenindu-se cu ea, având puterea s-o îmblânzească. În decursul a zece ani au urmat o serie de lucruri bune care nu s-ar fi întâmplat dacă nu se îmbolnăvea. A scris povestea ei “Printre pași” în care le împărtășea cititorilor cât de important e să înțelegi rostul a ceea ce ți-e dat să trăiești. Apoi și-a jucat rolul propriei vieți într- un filmuleț care s-a vrut de 2 minute, ca un mesaj de încurajare pentru alții - și care a ajuns de 40. Revine la carte, continuând experiența de după film, o carte motivațională menită să aducă încredere în sufletele celor greu încercați, asemenea ei. O carte despre cum să răzbești în lupta cu munții din viață! ”Când apare o boală, cazi amețit la pământ, te întrebi de ce, te ridici și cauți să înțelegi! Apoi îi mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dat-o!“
Crucea, șansa învierii
După diagnosticare adoptă un copil cu gândul de a salva o viață. Urmează divorțul – de multe ori partenerul de viață nu poate ține pasul schimbărilor sau poate doar nu e dispus să și le asume- și își vede de drum, de un alt drum… Din dorința de a face ceva pentru semeni apare un ONG, lansează asociația “Hai să ajutăm”. Se implică în proiecte dedicate copiilor aflați în nevoi și suferințe, aducând cu ea prieteni și speranțe, bucurii și nădejdi. Vede altfel, simte altfel, trăiește altfel – un fel pe care cu ani în urmă nu l-ar fi putut concepe, pentru că ochii sufletului îi erau închiși. Această (re)venire în fire o face specială pentru cei din jur, sugerându-le nuanțe noi ale putinței răsărită din neputință...
Ascultând povestea Laurei, mă duce gândul la nesfârșitele dovezi de dragoste pe care Dumnezeu le presară în viețile noastre și peste care trecem de multe ori prea ușor. La prima vedere, ai putea spune “ biata fată, câtă suferință!” dar dacă trecem de acest prag, privind un pic mai departe, vedem înțelepciunea și pedagogia divine dăruite spre îndreptare și înțelegere, dintr-o nemărginită iubire de oameni. E dovada evidentă că pentru fiecare din noi, în momente de rătăcire, Dumnezeu așează în față o cruce – ca șansă- pe măsura puterilor, și așteaptă de la noi hotărârea de a ne-o purta. Acceptarea ei, în sine, e primul pas, iar necârtirea e o condiție esențială, entru că jertfa aduce vindecare, iar vindecare fără cruce nu se poate. Numai să vrei s-o primești – pentru că, să nu uităm, avem în permanență libertatea de a alege, dar și de a înțelege.
La școala suferinței
În timpul unei suferințe omul își descoperă limitele - anatomice, fiziologice și psihologice. Dar marele câștig rămâne zbaterea de a-și afla calea. Suferința te aduce mai aproape de Dumnezeu și îi aduce pe semeni mai aproape de tine. E o adevărată școală în care întreaga comunitate e pusă la încercare, în care crește grija față de ceilalți și căutarea introspectivă spre adâncurile tale. Dincolo de barierele suferinței trupești înfloresc nădejdile vindecării sufletești, prin care rătăcirea e îndreptată, greșeala e corectată și orbirea sufletească e vindecată. Poate că ar fi bine să ne privim suferința din noi, căutându-i, înainte de toate, rostul. Oare ce avem de îndreptat, cât de departe am rătăcit, cât de neatenți am fost cu cei de lângă noi și cât i-am rănit? I-am rugat să ne ierte, ne-am împăcat cu toți? Dar cu Dumnezeu, în ce relație mai suntem? Când I-am mulțumit ultima oară pentru brațele de daruri pe care ni le revarsă în fiecare zi din viață? Și pentru dragostea cu care ne îngăduie în risipirile noastre, pentru îndelunga lui răbdare și așteptare? Cam cât din prețiosul nostru timp I l-am dăruit, gândindu-ne, cu recunoștință și mulțumire, la El?
Boala poate fi îmblânzită
Felul în care Laura a căutat să-și înțeleagă această provocare ne-ar putea fi de folos, gândindu-ne că oricare dintre noi am fi putut fi în locul ei. Câți, însă, am fi reacționat ca ea? Boala, oricât de grea, poate fi îmblânzită, stăpânită și întoarsă spre folosul nostru dacă e primită cu împăcare. Oare nu suntem învățați să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate? Dar partea cea minunată rămâne felul în care lucrează Dumnezeu în noi, frumusețile de suflet pe care le scoate la iveală, renașterea fiecăruia în înțelegere și pricepere. Și lucrarea de după…. Să nu uităm, așadar, că și boala poate fi o șansă și că, odată sufletul vindecat, întreaga ființă se vindecă. Să încercăm să aflăm și să înțelegem suferința celuilalt, urmând exemplul Laurei, spre îndreptarea noastră și slava lui Dumnezeu.