Am ales să închei sumara prezentare a paginilor de “Jurnal” cu cel mai frumos capitol, cel care m-a legat cu sufletul de arta Dlui Vasile Pascu: mănăstirea Recea, din Vrancea, loc binecuvântat, izvor de credință și ascultare așezat în inima dealurilor. Locul în care am auzit vorbindu-se despre Domnia Sa cu recunoștință, deosebit respect și infinită dragoste.
VASILE PASCU – PICTORUL ȘI MĂRTURISITORUL: Misiunea VIZIRCA
La câteva zile de la cutremurul din 1940 (cutremur de nouă grade, devastator în zonă), pictorul nostru are un vis în care primește porunca de a ridica o troiță.
”Am pictat pretutindenea…”
Un alt episod dramatic din viața pictorului Vasile Pascu e legat de examenul de pictură bisericească de la București. În anii 1940-1946, Vasile Pascu era concentrat. Cum făcuse stagiul militar ca secretar la Brigada XII, Infanteria Ismail, era cunoscut și apreciat de mai toți superiorii ca fiind pictorul regimentului și al brigăzii. ”Zilnic luam blocul și acuarelele și plecam la peisagii, fie prin port, fie pe malul Dunării, prin oraș, prin parcuri, etc. Am pictat pretutindenea. …Toate tablourile le-am împărțit la ofițeri și subofițeri…cel puțin 500 de tablouri în acuarelă”.
Planurile oamenilor nu coincid întotdeauna cu ale lui Dumnezeu. O mică întâmplare avea să schimbe ireversibil viața tânărului profesor, aprinzând în primăvara sufletului său o lumină caldă și vie, ca o flacără a învierii de suflet. ”În vara anului 1938, pentru prima dată am pictat și eu la biserica Maica Precista din Vaslui, lucrări angajate de dl. pictor Sebastian Constantinescu din Argeș…Văzând felul cum picta dumnealui, tare mult mi-a plăcut și am zis că toată viața mea de acum voi închina-o picturii bisericești…Cât am pictat la Maica Precista, m-am simțit ca un fericit- eram nebun de bucurie că pot și eu învăța această branșă atât de frumoasă. Acum mă scârbisem de profesorat. Aici vedeam toată fericirea și importanța viețuirii, pe schele, muncind inspirat și vesel. Desenul corect, anatomic și coloritul viu mă înveseleau grozav. Multe aveam de învățat, căci nu știam nimic și maestrul ținea secret multe care mă interesau….Zilele trăite la Vaslui le socotesc cele mai strălucite zile din viața mea… De meleagurile acelea ca și de oamenii lor mi-a rămas inima rănită. Văd ceva deosebit față de restul țării, văd o cumințenie între oameni și o nostalgie peste acele meleaguri, unde Ștefan a avut multe și mari biruințe.” Cu părere de rău e nevoit să părăsească acele locuri pentru că primise numirea de profesor la liceul Cuza Vodă și Școala Comercială din Huși, în toamna anului 1935. Apogeul activității pedagogice îl atinge acolo, reușind în același timp să-și structureze cunoștințele teologice, ca prieten apropiat al episcopului de Huși, Nifon Criveanu. ”Cât eram în preajma lui, tot timpul discutam despre credință și așa că foarte multe am învățat de la el.”
”…Îmi spunea că și eu voi ajunge tot așa, un om mare, pentru că sunt un copil cu mare talent”
Cei mai luminoși ani din viața sa, așa cum reiese din paginile Jurnalului, au fost anii tinereții, petrecuți la Iași, Vaslui și Huși. Ani de cunoaștere, cu emoții, deschideri și acumulări care aveau să contureze personalitatea unui om dăruit. Sfătuit și încurajat de profesori, tânărul Vasile Pascu, capabil și ambițios, caută drumul Iașilor. ”În vara anului 1927 m-am pregătit pentru Belle Arte. Supărarea tatii cum că i-am nenorocit cu cheltuielile, adică cum ei toți or să muncească din greu pentru mine, care cheltuiesc toți banii – m-a hotărât ca să plec în lume, fără adresă. Mi s-au dat hainele și astfel am și plecat, fără bani, fără alimente și nimeni nu m-a întrebat unde mă duc….În două săptămâni m-am pregătit pentru examen. Ne-am prezentat 347 de candidați pentru 75 de locuri. Am luat al treisprezecelea. De acum încep o viață nouă în oraș nou și școală specială și națională de stat, frumos model după Paris, înființată de doamna Elena Cuza.”
