Ce să facem pentru Tine, Doamne?Florina Steliana Vasilescu 03.05.2023
“Dacă mori înainte de-a muri, nu vei muri când vei muri.” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul)
Ceea ce, la prima vedere poate părea un exercițiu de dicție, este de fapt un adevăr adânc cuprins în câteva cuvinte. Simplitatea ajunge mereu la inimă și nu naște dubii. Ca și în povestea în care diavolii căutau cel mai nimerit loc în care să ascundă fericirea omului. Gândeau:”Adâncul oceanului sau vârful munților n-ar descuraja omul, temerar din fire, s-o caute. Dar dacă am așeza-o taman în sufletul lui, acolo unde nu s-ar gândi niciodată s-o caute, izbânda noastră ar fi deplină”. Și se pare că așa au și făcut. Dovadă permanenta risipire în afara noastră și perpetua concentrare de-a alerga după himera fericirii.
În căutarea hainei de nuntă
Și uite așa, alergând, uităm esențialul: Hristos ne-a dăruit nemurirea! O spune lămurit: ”Cel ce îmi urmează Mie nu va vedea moartea în veac!” (Ioan 8, 51) Viețuiți în Hristos și veți fi fericiți în El! Dar cum să viețuim în Hristos, mai ales când și cum trebuie s-o facem? Să intrăm în Biserică! Dar ca să intrăm în Biserică, ne trebuie haină de sărbătoare, precum straiul curat și luminat de la nunta la care suntem invitați. Numai că haina de acolo e toată lumină, aceeași pentru toți, fără fițe și extravaganțe, ci doar curăția rămasă după lepădarea zorzoanelor, a lumeștilor păreri despre noi înșine și părelnica judecată despre cine suntem și ce știm. ”Să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după pofte înșelătoare.” (Efeseni 4, 22)
Așteptările lui Dumnezeu
A muri înainte de moarte este, de fapt, cheia înțelegerii. Iată ce așteaptă Dumnezeu de la noi! Omul nostru cel vechi, cel căzut -din neascultare, într-o veșnică neascultare -trebuie să moară. Adică voia noastră, orgoliul, mândria. Pentru că numai așa, trecând prin moarte, ne putem bucura, prin înviere, de viață. Numai după ce vom fi făcut asta începe viața. Chemarea lui Hristos de a ne lepăda de noi înșine, de a ne lua crucea și a-L urma ne promite o viață veșnică, și din belșug! Această bogăție cu asupra de măsură e partea cea mai frumoasă și, poate, cea mai neglijată dintre toate. Știți de ce? Pentru că “nu batem” până acolo. Fericirea promisă pare un vis nerealizabil pentru că noi nu prea știm să visăm „ în parametrii” veșniciei. Adevăratul câștig constă în faptul că tot ceea ce așezăm în loc este mult mai valoros decât ceea ce lăsăm în urmă. Am gândit vreodată la asta? Să ne lăsăm de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase care ne-ar putea ieși din gură. Să ne îmbrăcăm în omul cel nou, înnoit în cunoaștere, după chipul Creatorului său. Aici intervine sublimul sens al Învierii. Cunoașterea voii Lui, cu toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească, este necesară pentru a putea să-I fim plăcuți în toate, roditori de fapte bune și crescând în prietenia cu Dumnezeu până la măsura deplină a dragostei. Pentru că nu-L poți iubi decât pe Cel pe Care-l cunoști. Cunoașterea ne dă ”echipamentul” necesar pentru a urca pe drumul către Dumnezeu -aceasta este haina de nuntă!
Mai presus de toate
Nu-i suficient să dăm morții păcatele, ci trebuie să stabilim o relație personală cu El și o delicată aplecare față de semeni. Într-o singură direcție lucrurile se așează: fratele meu, eu și Dumnezeu. Altă cale nu există! Bucuria darului în asta constă, să așezi ceva uimitor în loc: Dragostea! Sfântul Pavel ne spune: “Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu răbdare – dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3, 12-14). Problema care apare este aceasta: suntem dispuși și apoi capabili s-o facem? Sau măcar să ne străduim… pentru că, trebuie să recunoaștem, asta presupune renunțarea la confort și comoditate.
Faptele dinainte rânduite
Ca lucrurile să fie lămurite, Sfântul Pavel notează: “Noi suntem lucrarea Lui, creați în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele…” (Efes. 2, 10). Așadar ne-a dat viață nouă în Hristos nu doar pentru a spune ”Nu” păcatului, ci pentru a spune ”Da” la alte o mie de lucruri, în dragoste! Ca și cum El, în bunătatea Lui, ne-a pregătit cu mult înainte de a ne naște o mie de daruri pe care noi nu ne pricepem să le accesăm și de care, vai!, nici nu suntem interesați. Dumnezeu S-a răstignit pentru că omul a greșit. El a rememorat toate păcatele lumii, de la creație și până la răstignire, le-a luat asupra Lui și a murit pentru a le omorî prin moartea Lui. A murit pentru a învia Omul nou. A făcut asta nu pentru că era obligat, ci din negrăită iubire. Pentru că Dumnezeu este iubire prin însăși ființa Lui. Iar iubirea se încarcă prin dăruire, prin jertfire. O jertfă motivată de iubire! Mântuitorul a murit pe cruce pentru că moartea este forma supremă de manifestare a jerfei. Dar jertfa noastră unde e? Noi ce putem face pentru El? Cu ce-i venim în întâmpinare, cum să-i arătăm că nu –L lăsăm singur? Doar murind și noi un pic, murind păcatului... Să murim înainte de-a muri ca să nu mai murim niciodată….