CONSTANTIN OPRIȘAN – SERAFIMUL TEMNIȚELOR COMUNISTEFlorina Steliana Vasilescu 26.07.2021
Recunosc deschis, am o mare slăbiciune (a se înțelege dragoste, recunoștință și admirație - toate la un loc) pentru martirii temnițelor comuniste. Poate și pentru că în copilărie am cunoscut un unchi din familia mea, medicul Costache Tache, despre care mult mai târziu am aflat că fusese la Canal 18 ani. Amintirea mea păstrează chipul unui om frumos, o frumusețe aparte, incluzând și depășind cu mult frumusețea fizică. Soția sa, medic pneumolog, l-a așteptat 18 ani fără să primească în acest răstimp vreun semn. Doar nădăjduia! Medic chirurg și profesor la facultatea de Medicină din Cluj, unchiul meu salvase viața unui coleg de celulă, operându-l acolo, cu minimele și rudimentarele mijloace pe care le avea la dispoziție. Cel operat era Dl. profesor Georgescu, pe care l-am văzut și eu ca elevă, pe holurile liceului I.L.Caragiale, pentru puțină vreme, înainte de a se pensiona.
Acel fel de frumusețe distinsă, naturală și plină de afecțiune mi s-a întipărit în suflet ca fiind un model. Copilul din mine recunoștea curățenia sufletescă și dragostea firească cu care ne înconjura dintr-o privire, ca într-o perpetuă mângâiere și cu o bucurie permanentă de a fi printre semeni. Părea venit din altă lume…
În mlaștina disperării
Aceeași privire am regăsit-o într-una din fotografiile lui Constantin Oprișan, cu ani în urmă, când au început să se publice memorii și mărturisiri despre martirii închisorilor comuniste. Privirea lui senină ce părea să străbată timpul și zâmbetul bun, abia pornit spre viață, întregul său chip oglindea suprema împăcare cu lumea, înțelegere și iubire, îngăduință și iertare. Și o verticalitate care sugera un character complex și puternic.
Cine a fost Constantin Oprișan? Din nefericire, puțini dintre noi știu. A fost un conducător al tineretului studențesc, șeful Frățiilor de Cruce pe țară, făcea parte din elita tinerimii române, o minte filosofică ce promitea foarte mult. Studiase inclusiv cu Martin Heidegger (considerat cel mai mare filosof al sec XX). Mulți dintre cei care l-au cunoscut spun că dacă ar fi trăit, ar fi ajuns un al doilea Mircea Eliade. Student fiind la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, i-a avut ca profesori pe Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și D.D. Roșca. Acesta din urmă , dându-și seama că nu are în față un student obișnuit, obișnuia să-l invite pe Oprișan să țină cursul în fața colegilor, tânărul student probându-și inteligența nemaipomenită și capacitatea rar întâlnită. Când Oprișan își încheia expozeul, D.D.Roșca îi spunea: “Dumneata ești un om serios!”(era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student). “Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum...La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării).
Evident că a fost arestat, apoi torturat, în mod deosebit de Țurcanu, iar în urma bătăilor primite, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Sentința de 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, îl trimite pe studentul Constantin Oprișan cel cu privirea blândă și visătoare, în închisoarea Pitești, unde va fi schingiuit ca nimeni altul. A intuit de la început căderile inevitabile care aveau să urmeze, precum și neputința care avea să sufoce sufletele celor închiși acolo. Înainte de începerea torturilor își îmbărbăta frații de suferință: ”Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenței, căutând să distrugă în noi credința, unirea, frăția și camaraderia...Fiți pregătiți pentru lupta ce se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutorat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămîne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei.”
Rană lângă rană
Sensibil la setea de cunoaștere a camarazilor și la nevoia lor sufletească de a evada din bezna temniței, Oprișan susținea ample prelegeri de filosofie care se vor întipări atât în memoria celor care-l ascultau, cât și în sufletele lor. “Expunerile lui erau făcute de la suflet la suflet, atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Era un pedagog de talie mare. Era cult și inteligent, la care se adăuga o modestie blândă și plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare.” ( O. Voinea, Masacrarea studențimii române)
Schingiuirile aveau să înceapă în martie 1950. Va fi torturat săptămâni în șir fără întrerupere, la camera 4 spital, de către foști subalterni din Frății. „Țurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic și umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâșii. Țurcanu a reușit să-l „disciplineze” pe Oprișan în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reușit să-i întoarcă conștiința spre a-l face comunist convins, așa cum i-a făcut pe alții. Era prea puternic acest Costache Oprișan!”
Într-o dureroasă și uluitoare luciditate, Oprișan devine tot mai conștient că va fi exterminat din cauza funcției pe care o deținuse: ”Nu se pune la mine problema rezistenței la chinuri. Eu trebuie să mor!”. Fără îndoială, răbdarea cu care Costache îndura supliciile nu făcea decât să stârnească în Țurcanu talazuri de ură furibundă și să-i provoace chinuitoare complexe de inferioritate: ”Îmi este cu neputință să cred că Țurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ținuta sa morală și prin cultură, elita tineretului legionar. Chiar acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea noblețe înnăscută! Dacă Țurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieșită din comun, Oprișan se impunea fără a se impune. Avea o imensă forță lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau și le privea cu seninătatea lui Iov. Tot ce i se întâmpla, primea și îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nicio urmă de tristețe sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă!”( Ștefan Ioan Davidescu, ”Călăuză prin infern”) .
Moarte spre Înviere
Cel mai apropiat i-a rămas, până la moarte, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Este cunoscut episodul în care acesta își taie o venă, în încercarea de a-i prelungi viața forțându-l să bea câteva înghițituri de plasmă. Iată câteva din mărturisirile sfinției sale: ”Era un fel de inteligență genială. Fața lui era o revărsare de dragoste. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecție. Trecuse prin Pitești. Fusese distrus fizicește. Probabil că și sufletește, dar în orice caz, se refăcuse. Avea o credință așa de adâncă și o seninătate așa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinții! Era desprins de toate cele lumești și trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de iertare și dragoste. Și atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre…Practic el fusese adus aici ca să moară. Condițiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereți, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. În fiecare dimineață își făcea, ca să zic așa, toaleta plămânilor. Trebuia să tușească, să tușească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăți de plămân, și tot ritualul acesta îți lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă și tineta. Și cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simțit greață și am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puțin, s-a uitat la mine și mi-a spus din priviri: ”Iartă-mă!”. M-am simțit foarte vinovat și, pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l-am spălat, eu l-am hrănit tot timpul, până a murit...”
Lumina de aur
Filosoful-poet și mucenic care plănuia să scrie o epopee a spiritului în 12 000 de versuri din care s-au păstrat doar 200 de strofe, grație memoriei prodigioase a părintelui Calciu, avea să lase în urmă lumea prăbușită a celor “ trei oameni rămași într-un pustiu al disperării”. Scos la lumină din cascadele de întuneric ale Jilavei, trupul despuiat și străveziu al lui Costache, purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veșmântul luminos de mire, iar sufletul e împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei: ”Așa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Așa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui…Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, și cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viața mea.”( Pr. Ghe. Calciu – Dumitreasa). Era în 26 iulie 1958.
Acesta este omul despre care am dorit să știți. Acesta este darul pe care Dumnezeu l-a făcut neamului nostru greu încercat. Acesta este modelul de frumusețe sufletească spre care trebuie să privim cu recunoștință, Omul care a biruit iadul reeducării comuniste. Mărturisitorul neînfrânt Constantin Oprișan.
PE TOATĂ USCĂTURA ASTA NU DAU O CLIPĂ DE EXTAZ
CONSTANTIN OPRIȘAN
“Voi care îmi huliți stăpânul, când gândul searbăd vi-l despic,
Găsesc sub lustrul teoriei credința voastră în nimic;
În umbra cui v-ascundeți teama, voi mercenari ai nimănui?
Pe cine-mi scoateți drept în cale, să-l apăr ca soldat al lui?
Pe Kant, desigur, el e-ntâiul, în el sperați să mă opresc,
Să mă-ncuiați apoi ca-n cușcă în zidul lui cel chinezesc.
Dar prins în cursa rațiunii, de-mi pun credința la mijloc,
Dărâm întregul edificiu, ca pe-un castel de cărți de joc.
Va trece Hegel peste mine, urcând în saltul lui spiral?
Eu mânui sfera eleată și-l frâng din saltul temerar.
Cu dialectica lui voce, nu-mi poate ține Hegel piept:
Se-neacă toată vorbăria, de-i zvârl în gură un concept.
Îmi veți tăia cu Bergson calea? Nu mă încurc în bergsonism;
Din mers îi prind durata pură și-o frâng în trei c-un silogism.
Atuncea Husserl,....ori Heidegger? În nici un caz!
Pe toată uscătura asta nu dau o clipă de extaz.
Îi știu de când eram de-o șchioapă și îi trânteam de mic copil,
Când încercau să mă închidă în rococo-ul lor steril.
Ei m-au prădat de simplitate, eu le întorc ce li-s dator
Si tot gunoiul filosofic îl dau acum în capul lor.
Atunci Cervantes? Don Quijot? În cine lumea mea s-o strâmb?
Căci visul lor, oricât de mare, abia-l zăresc pe la carâmb.
Sau poate Wagner? Da! Cu dânsul sperați să mă opriți din mers.
V-ați înșelat, căci eu lui Wagner îi spulber zeii dintr-un vers.
Târziu, veți alerga la Goethe; cu chiu, cu vai, dar l-ați găsit.
Să-mi iasă, deci, în drum și Goethe, cu dracul lui cel păcălit!
Aha! V-ați bucurat degeaba! Și-aici am fost mai înțelept,
C-am prins și eu un drac în tolbă - și dracul meu e mai deștept!
Și încă nu știți marea taină; ciuliți urechea, să v-o spui:
Eu , cel ce vă dărâm c-un deget, sunt cel mai prost soldat al Lui.”
( Constantin Oprișan – Cărțile spiritului și alte poezii, Ed. Christiana, București 2009 p. 68)