Cum am învățat să mă bucur - ”Șansa mea se numește Matei”Florina Steliana Vasilescu 17.04.2019
Într-o primăvară ce-și revarsă preaplinul de lumină și culoare n-ar trebui să fim triști. Deloc! Grădinile își vestesc sevele ascunse în crengi de zarzări și caiși, lăsând ușor, spre poale, discret parfumul de narcise… Totul se vrea înnoit și un freamăt viu ne caută cu brațe de lalele colorate și delicate buchețele de mărgăritar…Ce poate fi mai frumos? Doar sărbătoarea în sine a Învierii! Și, cu toate astea, în așteptarea ei, la tot pasul vedem fețe triste, palide și împovărate, oglinzi ale unor suflete obosite. Ne poticnim cu înverșunare, înregimentați într-o permanentă și măcinătoare grijă, cu spaime în gând și în suflet alergăm, afectați de importante și răvășitoare probleme zilnice, ca niște bieți și jalnici irositori de oportunități…
De ce ne refuzăm fericirea?
Cine și cum ar trebui să ne ridice poverile și apăsările? V-aș sugera să începem prin a vă reaminti acel studiu făcut de Bronnie Ware ( o asistentă medicală care și-a petrecut aproape toată viața îngrijind bolnavi aflați în faze terminale) despre regretele celor aflați în fața morții (The Top Five Regrets of the Dying). Cele mai multe dintre ele sunau cam așa:” Îmi pare rău că nu am avut curajul de a-mi trăi viața așa cum aș fi dorit eu și nu în felul în care o așteptau cei din jurul meu, regret că am trudit prea mult, uitând să mă bucur, mi-aș fi dorit să am curajul de a-mi exprima sentimentele și ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu prietenii ( subliniind aici beneficiile prieteniilor de durată), îmi pare rău că nu mi-am dat voie să fiu mai fericit”…Se pare că cei mai multi dintre ei abia la sfârșitul vieții realizau că fericirea este o alternativă, o posibilitate de a alege. Și iată cum blocați în tipare și obiceiuri, confortul și familiaritatea ne îneacă emoțiile și, în cele din urmă, existențele…Dar regretul de a nu fi apucat să-I spun lui Dumnezeu că-L iubesc - atât de des pe cât ar fi meritat? Pe care loc să-l așezăm?
De unde atâta nepricepere?
Și dacă știm că în pragul trecerii ne năpădesc părerile de rău, n-ar fi mai simplu să abordăm de pe-acum bucuria ca alternativă? De altfel, îndemnul la bucurie e o permanentă chemare în Sfânta Evanghelie, vestea cea bună am primit-o, știm ce avem de făcut, avem modelul la îndemână și instrumentele de lucru, dar – cârtitori de vocație cum suntem, ne mai ține ceva: obișnuința de a fi preocupați de spațiile mici și joase ale existenței noastre, comode și lipsite de primejdii. Hristos a trecut prin moarte pentru a ne dărui nemurirea și noi mai avem ceva de robotit în îngustimea și suficiența noastră, drept pentru care lăsăm să ne scape esențialul. De unde atâta nepricepere? Dacă răul este un bine imperfect sau chiar absența binelui, de ce ne e atât de greu să alegem? Intuitiv cunoaștem sau măcar deducem unde duc căile pustiite de bucurie și cu toate astea noi suntem cei care le bătătorim! Asta ne place, să ne plângem neîmplinirile, neajunsurile și suferințele, să ne hrănim din compătimiri și să ne mângâiem ego-ul cu dezmierdări pe creștet :“ bietul de tine!” Și ce poate fi bucuria altceva decât speranța, nădejdea și dragostea –virtuțile creștine la un loc? Iar pedagogia lui Dumnezeu îmbracă forme neașteptate și nebănuite. Dacă studiul nu ne e la îndemână, dacă ne lăsăm răpiți de timpul risipitor și mâncător de șanse, ne mai rămâne totuși o posibilitate. Să privim atent pe lângă noi, printre noi, pentru că Dumnezeu ne vrea treji, doar, doar om pricepe!
Matei m-a învățat să mă bucur
Șansa mea se numește Matei. Mateiuț e un băiețel special, tocmai pentru că nu e ca noi. Pentru el, între alb și negru nu există atâtea nuanțe de gri. Înainte de toate e sincer, o sinceritate spontană și debordantă. Toată energia lui irumpe într-un strigăt de bucurie când ne întâlnim. Nu-i ajung mânuțele să mă îmbrățișeze - atunci când vrea s-o facă- și nu-l oprește nimic să se manifeste. La fiecare pas mă învață simplitatea - originea și salvarea noastră. Ce poate fi mai simplu decât să spui ce gândești? Vă puteți imagina o zi din viață fără stăvilarele filtrelor de conveniențe? Vă vedeți în stare și să dați frâu liber sentimentelor? Să spuneți cuiva drag că v-a fost dor și să-l îmbrățișați la fiecare pas? Cum v-ar părea? Pentru Mateiuț dorul echivalează cu iubirea, o cuprinde necondiționat. Acel “Dol de tine, Folina” e cea mai frumoasă declarație de dragoste posibilă, pentru că nu –ți poate fi dor de cineva pe care nu-l iubești, nu-i așa? Și e un mare DAR, “cadou pentu tine!” - pentru că-mi spune asta cu bucurie. Iar bucuria e un mare dar! Să înveți să te bucuri poate fi o lecție pe care fiecare din noi o avem de învățat de la un Mateiuț! Numai să ni-l dorim!
Fericirea, după canoanele copilului
Toți oamenii deveniți mari ar trebui, din când în când, să-și plece înțelegerea și s-o reseteze după canoanele copiilor. Neîntinarea lor merge de-a dreptul, dezarmând întregul arsenal al gesturilor studiate, al cuvintelor bine cântărite și iscusit (uneori viclean…) meșteșugite la umbra cărora să ne putem ascunde. Nu cumva să ne vadă lumea așa cum suntem!
Am putea crede că abilitățile noastre de a învăța ne fac mai valoroși, că ele ne dau puterea. Matei adună și așează TOT în sertarele memoriei, numai prioritatea cu care le accesează e alta – esențialul e iubirea manifestată într-o mare de afecțiune. Frumosul răsărit din dragoste și iubirea însăși, în cea mai hrănitoare formă – cea dăruită, împărtășită. Mă adoptă primindu-mă în luminoasa și curata lui lume, molipsindu-i și pe cei din jur cu bucuria lui. Pe mulți. Și asta îmi umple sufletul, îmi aduce zâmbetul pe față, mă face să mă simt norocoasă. De-am înțelege că Dumnezeu nu vrea suferința omului (după afirmația lui Jean-Claude Larchet) ne-ar fi mult mai ușor să ne iubim așa cum suntem și să învățăm să fim fericiți cu ceea ce avem. Plecând de la certitudinea că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, El ne oferă și rețeta atât de simplă a iubirii ca antidot la tristețile lumii. Ne cheamă să fim mai îngăduitori cu noi în aspirații vremelnice și mai arzători în dorul de îndumnezeire. Cum altfel să-I semănăm, cum altfel să-L ajungem, cum altfel să ne putem trăi veșnicia?
Lectia lui Mateiuț e cea mai frumoasă lecție a vieții mele și Îi sunt datoare lui Dumnezeu pentru asta. El m-a ajutat să văd sămânța de bine din sufletul meu ca pe o posibilă brazdă roditoare a unei câmpii de dragoste. O purtam în suflet și nu știam ce comoară ascunde.
Drumul spre Înviere să vă treacă prin inimă așa cum îmi trece mie dragostea lui Mateiuț! Și vestea lui cea bună!
”La fiecare pas Matei mă învață simplitatea - originea și salvarea noastră. Ce poate fi mai simplu decât să spui ce gândești? Vă puteți imagina o zi din viață fără stăvilarele filtrelor de conveniențe? Vă vedeți în stare și să dați frâu liber sentimentelor? Să spuneți cuiva drag că v-a fost dor și să-l îmbrățișați la fiecare pas? Cum v-ar părea?”
Oamenii mari ar trebui, din când în când, să-și plece înțelegerea și s-o reseteze după canoanele copiilor.