Dragostea alungă fricaFlorina Steliana Vasilescu 28.10.2020
”Lăsați-vă pe mâna lui Dumnezeu!” (părintele Arsenie Boca)
Împovărat și înspăimântat de vremurile grele prin care trecea lumea la momentul acela, un ucenic își întrebă duhovnicul;”Ce-o să fie de-acum, părinte?” “Ce-o să fie? răspunse avva. Nimic mai mult și nimic mai puțin din ceea ce va îngădui Dumnezeu. Și ține minte - cu cât mai multe lucruri de acest fel vei auzi, să te bucuri mai mult. Cu cât lucrurile devin mai grele, în aceeași măsură Dumnezeu este cu noi!”
Pandemie sau psihoză?
Poate că așa ar trebui să întâmpinăm și noi zilele pe care le trăim și care trăiesc pe noi, strivindu-ne sub povara știrilor alarmiste și împovărătoare pe care le auzim de câteva luni bune. Și care nu încetează, nu se îmbunătățesc, chiar se amplifică și se ramifică prin metode, mai mult sau mai puțin subtile, toate având ca scop instalarea fricii în inimile și viețile noastre.
Școlile se închid, părinții și copiii, la fel de debusolați, caută să se adapteze de la o zi la alta noilor ordine contradictorii și bezmetice. Pelerinajele se interzic dintr-o sporită “grijă față de binele nostru” și suntem îndemnați la distanțare – sub toate formele – nu ne mai îmbrățișăm, nu ne mai sărutăm, nu ne mai strângem mâna și facem o psihoză din a (ne) dezinfecta. Nimic nu se vrea să rămână la fel, în dorința instaurării unei noi poziții față de lucrurile atât de firești altădată. Doar spaimele să ne călăuzească, să ne urmărească și să ne domine!
Într-un interviu transmis la radio, o bunică din Sălaj îi spunea reporterului: ”Maică, asta nu-i pandemie! Pandemie era în 1918, când de la fiecare casă murea câte un om! “ Ascultând-o, mă întrebam ce chip va fi avut atunci frica în inimile oamenilor. Sigur au supraviețuit cu credința tare că în toate este voia lui Dumnezeu și că nici un fir de păr nu cade fără știrea și voia Lui.
Un sfânt printre leproși
În acest iureș nebun al zilelor am găsit un model de atitudine creștină în caz de suferință, model pe care vi-l aduc și vouă. Sfântul Nichifor cel lepros s-a născut în Creta, în 1890, și purta numele de Nicolae. Lepra nu era doar o gripă, odată instalată, victima nu putea spera să se vindece și chinul putea dura o viață întreagă. Leproșii erau îndepărtați de lume și se descompuneau ca niște morți de vii, marginalizați de toți, siliți să-și părăsească casele și pe cei dragi ca să trăiască în izolare în insula Spinalonga. Boala le transfigura chipurile, le devora extremitățile, rămânând fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Rănile puroiau de multe ori necurățate și hainele li se lipeau de trup. Cu un medic la 600 de bolnavi nu se punea problema asistenței medicale. Imaginați-vă acum spaima din sufletul unui copil de 13 ani, rămas orfan de mic, crescut de un bunic și dat să învețe o meserie, aceea de frizer, cu care să-și câștige existența. Pe mâinile lui se instalaseră deja semnele bolii. Ca să scape de izolarea definitivă care îl aștepta, s-a adăpostit pentru o vreme în Egipt. Pierdut într-un oraș mare, cu oameni ce vorbeau altă limbă și aveau alte obiceiuri, micul Nicolae întâlnește un arhiereu grec care îi poartă de grijă, împreună cu care se închină chiar și la Locurile sfinte, alături de alți credincioși. La douăzeci și patru de ani este trimis de același arhiereu la leprozeria din Hios, aflată în grija sfântului Antim, și este găzduit într-una din cele 35 de căsuțe construite pentru bolnavi. Patul, masa și un scaun, la atât se rezuma mobila, iar în colțul de răsărit al camerei, o icoană cu Maica Domnului Ascultătoarea, în fața căreia pâlpâia o candelă. Singura lui mângâiere a fost Maica Domnului, în mâinile căreia și-a lăsat viața, invocând și sprijinul sfinților despre care știa de la părinții lui credincioși. Vorbea cu ei în toată vremea, aceștia fiind singurii prieteni de nădejde. Fiind cuviincios, ascultător și prietenos, Nicolae a intrat în inimile semenilor săi prin ajutorul pe care nu prididea să-l ofere la orice pas: îngrijea grădinile, cultiva flori, îi spăla și îi tundea pe cei bolnavi, se purta uitând de boala lui și dăruind toată atenția celor mai neputincioși decât el. Mai mult, l-a primit în grijă pe Teodor, un băiețel de 10 ani, adus de părinți pentru că și el suferea de lepră. Amintindu-și de copilăria lui chinuită, Nicolae îi dăruiește toată afecțiunea micuțului Teodor, pe care îl ia drept ajutor în toate. Plantau împreună gardenii și busuioc în ghivece improvizate din cutii de conserve, pe care le vindeau apoi, iar banii erau folosiți de întreaga comunitate.
Tot mai schilodit, tot mai fericit
Văzându-i dragostea și dăruirea, după doi ani părintele Antim îi propune tunderea în monahism pe care o primește cu toată ființa. Primește numele de Nichifor. Vreme de patruzeci și unu de ani, deși tot mai schilodit de boală, se dăruiește nevoințelor monahicești. Ceea ce uimea pe toți era bucuria cu care întâmpina oamenii, munca și rugăciunea deopotrivă, aducând pentru toate slavă Celui ce i-a întărit sufletul cu răbdare mucenicească. Odată cu anii, boala a înaintat atât de mult încât i-a devorat mâinile și picioarele și l-a lipsit de vedere. Dar nu cârtea niciodată și nici nu cerea în rugăciunile lui să se vindece. Cei care l-au cunoscut povestesc că era un om vesel, un tovarăș plăcut, cu un dezvoltat simț al umorului.
După descoperirea leacului bolii, a fost mutat în Spitalul de Boli Infecțioase din Atena, unde orb și țintuit pe patul de suferință, dar înzestrat cu multe harisme, s-a arătat pildă și mângâiere celor suferinzi și deznădăjduiți, până în 1964 când, la șaptezeci și patru de ani, a plecat la cele sfinte. Moștele sale plăcut mirositoare dăruiesc astăzi noian de vindecări. Patriarhia Ecumenică l-a canonizat în 2012, cu zi de prăznuire în 4 ianuarie, ziua adormirii. Părticele din moaștele sale au fost dăruite așezământului Petru Vodă de la Paltin, la rugămintea maicii Justina Bujor, stareța mânăstirii.
Refugiul și scăparea
Privind spre viața părintelui Nichifor, înțelegem că sfânt este omul care s-a umplut de harul lui Dumnezeu și trăiește fiecare clipă ca și cum ar fi cea dintâi și cea de pe urmă a vieții sale. Acela care se îngrijește să aibă o inimă plină de iertare, de pocăință și de bunătate, de frumusețe și de dragoste către toți și toate, mai întâi de toate față de Dumnezeu. De aceea el de nimic nu se teme. Căci “dragostea scoate afară frica” (I Ioan , 4:18) Este cumplit să te temi de propria frică, dar și mai cumplit este să nu ai de ce să te agăți, când toate se prăvălesc peste rosturile și visele tale, pe rânduiala și modul de viață primite de la înaintași. Povara grijilor strivește „corola de minuni a lumii”, dar și sufletele noastre, deopotrivă. În vreme ce lăsarea vieții în dragostea și grija lui Dumnezeu, așa cum a făcut sfântul Nichifor, așa cum ne îndemna și părintele Arsenie Boca să facem (“ lăsați-vă pe mâna lui Dumnezeu!”), rămâne calea sigură spre un final neclintit. Numai că asta presupune un dram de credință, fie el cât o boabă de muștar. Cultivați-vă sămânța și va rodi pomul, punându-vă la adăpostul spaimelor trecătoare. Și învățați să priviți spre Hristos, Lumina lumii, Care ne iubește și ne încălzește pe toți, oricât de zgribuliți și înfricoșați suntem în vremelnicia noastră.