Ileana a României: de la principesă la monahieConf. univ. dr. Marina Cristina Rotaru 23.10.2023
”Astfel de necazuri ne sunt puse înainte doar ca să ne construim o scară a vieții”
Deși născută în purpură, destinul Principesei Ileana a României a fost unul greu încercat. Ceea ce a ajutat-o să se ridice după fiecare lovitură a fost credința în Dumnezeu și munca în slujba aproapelui, ea înțelegând că rostul unei persoane cu statutul său este de a servi, cu toate forțele sale, Binele.
Numele ca recompensă
La 5 ianuarie 1909 (stil nou) se naște, la Palatul Cotroceni în București, Principesa Ileana, fiica cea mică a principilor moștenitori Ferdinand și Maria ai României. După două săptămâni, la Palatul Regal din Calea Victoriei, fetița este botezată ortodox, conform Constituției din 1866, primind numele Ileana, nume cu o anumită simbolistică, pe care mama ei, Principesa Maria a României, o explică astfel: „Ceilalți patru copii pe care-i născusem primiseră deja nume pe măsura cerințelor regale, omagiu tradițiilor de familie, dar, de această dată, mi-am cerut dreptul să aleg numele pe care eu îl voiam – o recompensă pentru lunga mea supunere de până atunci”. Mica principesă este asemuită Ilenei Cosânzeana (1), zâna bună din basmele românilor. În timp, românii aveau să o numească Domnița Ileana, diminutivul reflectând afecțiunea pentru această tânără principesă care știuse să se apropie de oamenii simpli.
Vizită matinală
Sunt cinci coordonate esențiale în înțelegerea personalității Principesei Ileana: vocația carității, simțul compasiunii, curajul și atașamentul profund față de țara și neamul ei și, nu în ultimul rând, credința în Dumnezeu, nu puțin încercată, dar care nu a părăsit-o niciodată și care i-a dat puterea să ia viața de la capăt.
Copilăria îi este profund influențată de legătura specială cu mezinul familiei, Principele Mircea, de care era foarte apropiată, și de retragerea familiei regale la Iași, în timpul Primului Război Mondial. Cu puțin timp înainte ca Principele Mircea să se îmbolnăvească de febră tifoidă, boală care avea să îi curme prematur viața, Ileana are viziunea unor îngeri stând lângă patul fratelui ei și înțelege, instinctiv, că este vorba de îngerii păzitori. Peste ani, rememorând momentul, Principesa Ileana avea să spună: „Pe când aveam șapte ani, dis-de-dimineață, i-am văzut pe îngeri. Sunt tot atât de încredințată azi, pe cât am fost și atunci” (2).
Coșul cu pâine
În 1916 își urmează părinții în retragerea din Moldova, unde nu de puține ori își însoțește mama, pe Maria (devenită între timp regină) în vizite la spitalele militare, cantine ale săracilor și nevoiașilor. Realitatea cruntă a războiului nu îi poate fi ascunsă în totalitate. Fire receptivă, copila de 7-8 ani absoarbe aceste aspecte ale vieții pe timp de război și nu rămâne indiferentă. La un moment dat, are loc un declic, pe care Regina Maria îl descrie astfel: „Auzind de toată această suferință, mică, așa cum era, Ileana a vrut și ea să fie de ajutor. Așa că a început să meargă pe străzi, cu un coș plin cu pâine strânsă de la masa noastră – dădea roată, de la unul la celălalt, rugându-ne să ne cedăm bucata noastră de pâine soldaților înfometați. Dădaca ei a trebuit să o însoțească, ducând un termos cu ceai cu rom” (3). Atitudinea voluntară îi dezvăluie, de timpuriu, simțul compasiunii și vocația carității, inspirate de părinții săi, care o încurajează să își dezvolte această latură a personalității sale.
După război, studiile sunt punctul central al vieții principesei. Studiază un an de zile (1925) în Marea Britanie, la o renumită școală internat pentru fete, Heathfield College. Întoarsă în țară, frecventează cursurile Academiei Naționale de Educație Fizică (1927). În octombrie 1928 absolvă Școala Navală din Constanța, dând examen pentru ofițer de bord clasa I și primește brevetul de comandant de navă, fiind prima femeie din România care devine comandant de cursă lungă. Obține și calificarea de soră medicală. Tot atunci, în anii ’20, își cultivă simțul artistic înnăscut, luând lecții de desen cu pictorul Jean Steriadi, și lecții de sculptură cu sculptorul Ion Jalea.
Ajunsă la vârsta majoratului, Principesa Ileana se dedică activităților sociale și caritabile, mult încurajată și susținută de mama sa, Regina Maria. Devine președinta Asociației Creștine a Tinerelor Femei, înființează și conduce Asociația Cercetașelor din România, este aleasă vicepreședinte de onoare a Ligii Navale Române, se implică în dezvoltarea turismului și a sporturilor în România. Toate aceste activități o fac să călătorească de-a lungul și de-a latul întregii Românii și reușește, astfel, să își cunoască din ce în ce mai bine țara.
Cutiuța cu pământ de sub pat
În anul 1931, Principesa Ileana se căsătorește cu Arhiducele Anton de Habsburg, arhiduce de Austria, și este nevoită să plece din România și să se stabilească în Austria. Fratele său, regele Carol al II-lea, îi impune acest lucru, invidios pe popularitatea foarte mare de care Domnița Ileana se bucura în țară. Îi permite să vină an de an în țară, pentru câteva săptămâni, pentru a-și vedea mama, pe Regina Maria. Deși se căsătorește cu un austriac și este nevoită să plece din țara de baștină, Principesa Ileana păstrează două lucruri românești, de care nu s-a lepădat niciodată: cetățenia română și o cutiuță cu pământ românesc, care a însoțit-o până la moarte. La nașterea fiecăruia din cei șase copii ai săi, cutiuța cu pământ de la Bran era pusă sub pat, pentru ca, simbolic, fiecare copil să se nască pe pământ românesc.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și Anschluss-ul o găsesc pe Principesa Ileana, acum Arhiducesa Ileana de Habsburg, în Austria, lucrând pentru Crucea Roșie. Dar viața într-o țară ocupată de armata nazistă îi produce Ilenei temeri. Se consultă cu Barbu Știrbei, care o întreabă ce simte ea că este: româncă, austriacă sau nemțoaică. „Româncă!”, răspunde prompt principesa(4) și, astfel, în anul 1944, Principesa Ileana se întoarce în țară cu toată familia și decide să se stabilească la Bran, în castelul primit moștenire de la mama ei. În țară, lucrează ca simplă soră medicală din partea Crucii Roșii în cadrul spitalului militar de la Brașov, care ființa în clădirea gării din Brașov și care devenise țintă a bombardamentelor americane.
Astfel, din dorința de a-i pune la adăpost pe soldații răniți, Principesa Ileana se hotărăște să ridice un spital nou la Bran, chiar la poalele castelului, într-o zonă ferită de bombardamente. Spitalul primește numele „Inima Reginei”, în amintirea mamei ei, regina Maria, a cărei inimă era depusă nu departe, în stânca Branului. Susținut cu resurse financiare din caseta personală a principesei și din donații, spitalul crește, având secții speciale, cum ar fi secția pentru nașteri și tinerele mame. Toți doctorii și asistentele sunt voluntari și serviciile oferite de spital sunt în integralitate gratuite. Nu de puține ori principesa este rugată de către chirurgul-șef, doctorul Pușcariu, nepot al lingvistului Sextil Pușcariu, să îl asiste la operații, semn al aprecierii bunei ei pregătiri medicale.
”Compromis” umanitar
După 23 august 1944, situația în țară devine din ce în ce mai încordată din cauza comuniștilor, care ajung să dețină portofolii în guvern și încep deja să infiltreze ministerele și alte instituții ale statului român. Aprovizionarea spitalului cu toate cele necesare, de la medicamente și instrumentar medical până la alimente și hrană, devine din ce în ce mai anevoioasă. La un moment dat, spitalul primește vizita lui Emil Bodnăraș, unul din liderii comuniști, care, impresionat de ceea ce vede la spitalul „Inima Reginei”, o încurajează pe principesă să-i ceară, la nevoie, ajutorul. Principesa are rezerve, dar cunoaște și situația din țară, unde sovieticii se puteau folosi de orice resurse. Iată cum descrie Principesa Ileana felul în care se foloseau de rezervele de materiale sanitare: „și-au făcut șei din tifon chirurgical, au băut alcoolul și au găsit deosebit de amuzant să paveze pământul cu tablete și capsule” (5).
Fără prea multe alternative, principesa decide să apeleze la ajutorul lui Bodnăraș, prin intermediul căruia ajunge să îi cunoască și pe alți lideri comuniști, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Petru Groza. Contactele sale cu liderii comuniști îi atrag porecla de „mătușa roșie” („mătușa” – referire la faptul că era mătușa suveranului, a Regelui Mihai și „roșie” – deci comunistă). Faptul că ea avea și cetățenie austriacă o făcea să fie considerată de sovietici drept dușman, comuniștii români o vedeau ca reprezentanta imperialismului anglo-american, iar serviciile secrete britanice o țineau sub observație și o descriau astfel în notele lor informative: „extrem de orgolioasă și ambițioasă, care avea calitățile politice ale mamei sale și ceva din virtuțile Ecaterinei cea Mare” (6). Fără îndoială, contactele cu comuniștii o compromit chiar și în ochii nepotului său, regele, care se distanțează fățiș de ea, refuzându-i participarea la parastasul de șapte ani pentru Regina Maria, în iulie 1945. Considerentele politice nu îi permiteau regelui, care urma să intre în celebra grevă regală (21 august 1945 – 7 ianuarie 1946), să se afișeze cu cineva care frecventa mediile comuniste. Dar aici trebuie făcută o nuanțare. Dacă Principesa Ileana a făcut un compromis menținând contacte cu liderii comuniști, din motive umanitare, atunci este vorba de un compromis de imagine, nu de conștiință. Pentru a-și ajuta semenii aflați la nevoie, și-a compromis imaginea, nu conștiința.
Prin neliniști și tristeți
În mijlocul acestor necazuri, Principesa Ileana are un moment de epifanie, de revelație, descris astfel de ea însăși: „[…] astfel de necazuri ne sunt puse înainte doar ca să ne construim o scară a vieții. Atunci am cunoscut-o încă o dată pe mama mea și am înțeles mai bine cum reușise ea să construiască din neliniști și tristeți o scară spre împlinire” (7).
Modelul oferit de mama sa, Regina Maria, avea să o călăuzească și să-i dea putere și în exil, pe care îl începe în ianuarie 1948 când, forțată de comuniști, este nevoită să părăsească România împreună cu familia regală. După o încercare nereușită de a-și reface viața în Argentina, unde relația ei cu Anton de Habsburg se destramă, ia hotărârea de a emigra în Statele Unite, unde se și stabilește până la sfârșitul vieții. Așadar, în 1950, Principesa Ileana ajunge în Statele Unite. Este mamă singură, cu șase copii de crescut. Din ce să își asigure traiul zilnic? Este nevoită să vândă tiara de diamante și safire primită ca dar de nuntă de la mama sa. O vinde cu 38.000 de dolari, deși diadema era evaluată la cel puțin 200.000 de dolari, dar cu banii astfel câștigați reușește să cumpere o casă și să își țină copiii la școală. În plus, începe să scrie. Scrie autobiografia I Live Again („Trăiesc din nou”) și cartea despre spitalul construit la Bran, The Hospital of the Queen’s Heart („Spitalul Inima Reginei”). Drepturile de autor o ajută să își completeze veniturile. Pe lângă scris, începe să conferențieze despre familia sa, despre exil, despre țara sa și despre comunizarea României și căderea Cortinei de Fier. Conferințele acestea erau gândite și ca mijloc de câștigare a existenței, dar și ca o manieră de luptă contra regimului comunist de la București. Conferențiază în Statele Unite, Marea Britanie și Irlanda, ca invitată a unor instituții de învățămând superior, ca celebrul MIT (Massachusetts Institute of Technology), biblioteci, biserici, posturi de radio. La 7 mai 1954, la New York, depune mărturie în fața Comisiei Congresului american cu privire la agresiunea comunistă în Europa și la comunizarea României.
În toate luările de poziție, Principesa Ileana formulează puncte de vedere corecte și bine argumentate, dovedind spirit critic, gândire limpede și atitudine fără echivoc. În anul 1960, invitată de către Asociația de Politică Externă din Pittsburgh la o dezbatere pe tema relațiilor internaționale, îi este adresată următoarea întrebare de către unul dintre participanții la dezbatere: „Să presupunem că ar fi o revoltă în România, așa cum a fost în Ungaria, ce se așteaptă românii să facem noi, americanii?”. Răspunsul Principesei Ileana îi reflectă gândirea limpede: „Cred că oamenii s-ar aștepta să faceți ce s-au așteptat ungurii să faceți. Să veniți și să-i ajutați. Dar mie mi-e teamă că trebuie să acceptăm că nu veți veni” (8).
Chemarea Luminii
Anul 1959 este un alt an de cotitură pentru Principesa Ileana. Una din fiice, Minola, își pierde viața, alături de soțul ei, ca urmare a prăbușirii avionului în care se aflau. Tot în același an, primul născut al principesei, Ștefan, este rănit grav la cap în urma unui accident de călărie. Pentru mult timp viața îi este pusă în pericol. Toate aceste încercări o fac pe principesă să se decidă să se călugărească, gând pe care, mărturisește ea, îl avea chiar de dinainte de a pleca în exil. Dar a trebuit să aștepte până când și-a văzut toți copiii așezați fiecare la casele lor.
Astfel, în 1961, își începe noviciatul ca sora Ileana la o mânăstire ortodoxă rusă din nordul Franței, din localitatea Bussy-en-Othe, mânăstire de maici care proveneau din marea aristocrație rusă. În anul 1967, în sâmbăta lui Lazăr, sora Ileana este tunsă monahie cu numele de Maica Alexandra. Pleacă imediat în Statele Unite, unde dorea de mult timp să ridice o mânăstire ortodoxă. Reușește să cumpere un teren în apropierea orașului Ellwood din Pennsylvania, nu departe de Pittsburgh, într-o zonă deluroasă. Începuturile sunt grele. Locuiește singură în apropierea terenului, într-o rulotă pe care o cumpărase pentru a avea unde a se adăposti. Întrebată de ce a ales „Schimbarea la Față” ca hram al mânăstirii, Maica Alexandra răspunde: „Pentru că asta este ceea ce simt – o schimbare la față a sufletelor noastre de la acest materialism cras pe care îl vedem peste tot, indiferent unde suntem, și foarte puternic în America” (9). Este stareța mânăstirii din 1967 până în 1978, când se retrage în urma unor probleme de sănătate, stăreția fiind preluată de Maica Benedicta, venită de la Mânăstirea Văratec.
Vocea Maicii Alexandra
Într-unul din interviurile date istoricului Vlad Georgescu, la postul de radio Europa Liberă, Maica Alexandra explică de ce a vrut să ridice o mânăstire ortodoxă americană, nu românească: „Ne trebuie o biserică americană, nu românească. Atunci avem adevărata putere ca să ajutăm pe ceilalți” (10). Cunoscând situația Bisericii Ortodoxe Române în relația ei cu puterea comunistă, și interesul celor de la putere de a infiltra instituția bisericii, Maica Alexandra înțelege că numai o mânăstire liberă, de pildă, una americană, ar fi putut fi de un real folos Ortodoxiei aflate sub dominație comunistă.
Chiar și după retragerea de la conducerea mânăstirii, Maica Alexandra continuă să conferențieze, fiind invitată de posturi de radio sau de biserici și numeroase asociații culturale și civice. În anul 1981, cartea ei despre îngeri, Sfinții Îngeri, vede lumina tiparului în Statele Unite. Prima filă conținea un gând al Maicii Alexandra adresat românilor din închisorile comuniste: „Să nu uităm de Sfinții noi Mucenici Mărturisitori ai închisorilor comuniste române” (11).
Se stinge din viață la 21 ianuarie 1991, după ce reușește să își revadă țara natală. Este înmormântată la mânăstirea ctitorită de ea, pe mormânt fiind presărat pământ din cutiuța cu care plecase din țară astfel încât să se poată odihni, după moarte, în pământ românesc.
În decembrie 1989, în zilele Revoluției, vocea Maicii Alexandra se auzea din nou la postul de radio Europa Liberă, adresându-se nouă, românilor și spunându-ne, poate pentru prima dată, că România este grădina Maicii Domnului. Era un gând de încurajare, menit să ne dea putere și încredere. Reiau aici cuvintele d-nei. acad. Georgeta Filitti, președinta de onoare a Festivalului Conștiința, care ne spunea în deschiderea festivalului următoarele: „Istoria noastră este un capital spiritual fără preț, care ne dă forță, ne dă putere” (12). Viața Principesei Ileana a României, devenită Maica Alexandra, este parte din istoria noastră, din povestea noastră. Povestea Domniței Ileana contribuie, fără tăgadă, la sporirea acestui capital spiritual de a cărui putere avem astăzi, poate mai mult ca oricând, nevoie.
Conf. univ. dr. Marina-Cristiana Rotaru,
Universitatea Tehnică de Construcții București.
Bibliografie:
(1) Regina Maria a României, Copila cu ochi albaștri, București: Editura MO, 2013, p. 10.
(2) Maica Alexandra - Principesa Ileana a României, Sfinții îngeri (traducere din limba engleză: Înaltpreasfințitul Părinte Irineu Pop, Arhiepiscopul Alba Iuliei), București: Editura Sophia, 2019.
(3) Regina Maria a României, Copila cu ochi albaștri, p. 19.
(4) Vlad Georgescu – interviu cu Maica Alexandra - Principesa Ileana a României în cadrul emisiunii Din istoria României – oameni, fapte, întâmplări, Radio Europa Liberă, München, 1986, disponibil la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=3W8IHvYtPDA&ab_channel=Fr.JeremyTroy
(5) Principesa Ileana a României, Trăiesc din nou, București: Humanitas, 1999, p. 261.
(6) Diana Mandache, Ileana Principesa României, București: Editura Corint BOOKS, 2022, p. 169.
(7) Principesa Ileana a României, Trăiesc din nou, București: Humanitas, 1999, pp. 226-227.
(8) Principesa Ileana, invitată la dezbaterea „Focus on World Affairs” organizată de Foreign Policy Association of Pittsburgh (Asociația de Politică Externă din Pittsburgh), 29 martie 1960, disponibilă la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=jz3JtNC6wKY&ab_channel=Fr.JeremyTroy
(9) Vlad Georgescu – interviu cu Maica Alexandra – Principesa Ileana a României, în cadrul emisiunii Din istoria României – oameni, fapte, întâmplări, Radio Europa Liberă, München, 1986.
(10)Vlad Georgescu – interviu cu Maica Alexandra – Principesa Ileana a României, în cadrul emisiunii Din istoria României – oameni, fapte, întâmplări, Radio Europa Liberă, München, 1986.
(11) Mother Alexandra, The Holy Angels, Chesterton, Indiana: Ancient Faith Publishing, 1981.
(12) Acad. Georgeta Filitti, conferința cu tema „Învățămintele istoriei”, susținută luni, 2 octombrie 2023, la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, în cadrul Festivalului Conștiința.
*Rândurile de mai sus au fost prezentate în cadrul conferinței susținută miercuri, 4 oct. 2023, la Biserica Eroilor Tineri din Ploiești, în cadrul Festivalului Conștiința (n. red.).