Împreună vom străpunge întunericul Florina Steliana Vasilescu 05.05.2020
”Acolo, în adâncul pământului, a fost momentul vieții noastre” (Justin Pârvu)
Nedumerirea cu care am început această primăvară s-a metamorfozat treptat într-o multitudine de sentimente, cele mai multe contradictorii. Emoțiile au răsărit deodată cu firele de păpădie, pierzându-și pe traseu candoarea și, după ploaia de informații, devenind mari îngrijorări. Iar timpul, cel care ne face pe toți să creștem, le-a sporit, le-a umflat precum drojdia aluatul, prăvălind asupra noastră spaime greu controlabile: frica de moarte, frica de boală, frica de foame, frica de necunoscut.
Cea mai frumoasă primăvară
În acest tumult, au existat oameni care au redescoperit duios ascunsa frumusețe a lumii, a primăverii și a Învierii. Să vezi partea plină a paharului, să înveți să spui „mulțumesc, Doamne!” și când ți-e greu, ar trebui să fie nu numai un semn de optimism, ci mai ales o necesară urmă de credință. Poate vi se pare nepotrivită liniștea mea, așa că încerc mai jos o argumentare. Am trăit o primăvară cum din adolescență n-am mai întâlnit – atunci căutam farmecul ei ascuns privirilor din afară, acum o văd cu sufletul, cu inima, așa cum ne îndeamnă Micul Prinț în povestea lui… Și asta nu pentru că ar fi fost vreodată mai puțin frumoasă, ci pentru că eu n-am avut răgazul s-o privesc. Ochii mei erau prea ocupați cu alte iluzii….A fost primăvara în care fiecare floare din grădină a crescut sub observația mea și în triluri de păsări mirate și încântate de atâta liniște. A fost răstimpul în care mi-am dereticat în toate ungherele sufletului, odată cu rânduiala din casă și grădină. Am făcut atâtea lucruri după care tânjeam și pe care le tot amânam, pentru că…nu aveam timp. Acum am. Și pentru asta mă bucur de fiecare zi dăruită.
Se adună piesele de puzzle
Gândesc că, poate, asta înseamnă să fii în ascultare (pentru că, între timp, și autoritățile ne cer să fim ascultători)…și ascultarea, după cum spun sfinții părinți, e mai tare decât rugăciunea. E taină, pentru că ne apropie de alte virtuți: răbdare, smerenie, de...tăierea voii proprii…Asta da, provocare! Cum primim ascultarea? Cu bombăneli și cârcoteli, cu judecăți , cu furie sau cu încercarea de a fenta autoritățile? Nimic folositor în aceste reacții. Eu aș îmbrățișa atitudinea Sfântului Macarie, care acuzat fiind că a necinstit o fată, își spunea în fiecare zi : “Ai femeie și copil, deci nevoie îți este ca ziua și noaptea să lucrezi “. Deși se știa nevinovat! Dar dacă ne-am întoarce spre lăuntrul nostru, căutând pacea sufletului și foloasele rugăciunii? ”Domnul este luminarea mea și mântuirea mea, de cine mă voi teme? (Ps. 55,11) În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” Parafrazându-l pe psalmist: ”Ce-mi va face mie virusul?” Poate să mă omoare – cu o moarte suntem toți datori, dar eu știu că toți perii capului nostru sunt numărați, așa că, de va fi să se întâmple, va fi numai cu îngăduința Lui! Ne plângem de îngrădiri și mari constrângeri, dar nu credeți că era vremea să ne adunăm precum piesele unui puzzle, ca să ne privim propria imagine și pe cea a semenului nostru cu cercetători și atenți ochi de dragoste și îngăduință? Nu credeți că Dumnezeu aceasta aștepta- cu îndelungată așteptare - de la fiecare din noi? Spre deosebire de cei cu adevărat izolați, noi, totuși, ne putem vedea și auzi, putem merge la cumpărături, la farmacii și bănci, păstrând impusa distanțare socială.
Liturghie pe inimă de preot
Vă amintesc mărturisirea părintelui Justin Pârvu dintr-un interviu:” A venit un an de totală și veritabilă izolare. Am fost așa de separați de lume că nu am putut ști când au fost Sfintele Paști.” Au aflat după cojile de ouă roșii din merindele unui gardian…Se cuvine să ne amintim și faptul că săvârșeau în celulă sfânta Liturghie folosind pieptul unui preot în loc de antimis. În loc de sfinte vase, aveau o cană și o farfurioară. Unul dintre gardieni, care era din familie creștină, le aducea pâine în ascuns și un burete îmbibat cu vin, pe care îl storceau și își făceau vin pentru împărtășanie. (Sfinții închisorilor –Mărturii, minuni, Vlad Herman)
Să ne fie dor!
Ne e dor de slujbe? Să ne fie! Abia le vom căuta mai des, mai atenți, mai cu pricepere. Vom avea atunci grija de a nu-L supăra pe Dumnezeu, grija de a înțelege jertfa Lui – mântuirea noastră - și nespusa Lui iubire de oameni. Cu câtă delicatețe s-ar cuveni să-L întâmpinăm în casa Lui, în veșnicia și puterea Lui, întrebându-se fiecare pe sine doar atât: ”Doamne, tu ai murit pentru mine! Eu ce pot face pentru Tine?” Lipsa cuiva drag te face să-l prețuiești mai mult! Cu cât dor vom aștepta de acum înainte comuniunea din noaptea Învierii, tocmai pentru că ne-a lipsit în acest an! Să fim întreolaltă, preoți și mireni, să ardă inimile în noi de dorul îndumnezeirii noastre, dincolo de orice altă părută îngrijorare. Înțeleapta pedagogie divină găsește în fiecare lucru prilej de îndreptare, numai să ai ochi de văzut, numai să vrei să pricepi. Și să nu uiți!
Învierea din subterană
Gândul mă poartă la martirii și mărturisitorii noștri și la neuitarea cu care le suntem datori. Episodul sărbătoririi Sfintelor Paști în mina de la Baia Sprie reprezintă o grăitoare dovadă de credință trăitoare pe care trebuie să o mărturisim la tot pasul. Dacă noi nu vom vorbi, sfintele lor moaște o vor face, așa cum au început deja. “Acolo, în adâncurile pământului, erau cele mai puternice, mai smerite și mai trăitoare rugăciuni. La începutul turei, noaptea, unul din deținuți rămânea la intrare și se ruga cu Acatiste, Paraclise, psalmi. Fiecare îi lăsa câte o rugă pentru cei de-acasă și pentru ocrotirea în acele galerii subterane deosebit de primejdioase. În 1954 noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de plumb. A fost o mare îndrăzneală din partea noastră să sărbătorim acele Sfinte Paști în mina de la Baia Sprie. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alții ne-am adunat și am oficiat slujba. Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii, făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunțam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor și am coborât în locul unde se aranjase un altar și cinci cruci din bârne. A fost momentul vieții noastre când am simțit o adâncă, duhovnicească tăiere a respirației. Noi, preoții, am cîntat tot ceea ce știam, tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci ori niciodată. Cu toții eram într-un gând. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine ”Hristos a înviat!”. Cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriați, dar n-au îndrăznit să sune pe securiști, n-au suflat o vorbă.”
”Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Privind retrospectiv ultimele săptămâni, cred că sentimentul cel mai greu pe care l-am încercat a fost îndoiala. De la ea au plecat celelalte neputințe. Câte îndoieli nu ne-au pândit, legate de puterea de a trece prin încercări, de capacitatea autorităților, de răbdarea noastră și câte și mai câte. Despre îndoială se spune că afectează personalitatea omului și clatină credința în poruncile și făgăduințele Domnului. Și omul este obligat în permanență să aleagă între două decizii, cu riscul de a regreta pe cea pe care n-a ales-o. Oamenii îndoielnici suferă mult pentru că trăiesc în preajma adevărului, dar nu în adevăr, îl ating dar nu îl dețin, îl caută și îl pierd în același timp (”Psihologia în textele sfintei Scripturi” – dr. Pavel Chirilă, Ier. Teofan Munteanu). Despre ispită știm că este arma diavolului, dar Sfântul Ioan Gură de Aur, în minunatul său tratat “Despre mărginita putere a diavolului” ne spune clar că Dumnezeu i-a luat diavolului puterea de a forța pe oameni și acesta are numai puterea de a-i îndupleca prin ispită. Deci stă în puterea noastră de a-i respinge atacurile! Nu-i așa că-i minunat? Iată ce avem de făcut: să ne vindecăm de îndoieli, nelăsându-ne înduplecați de diavol, ci să strigăm ca Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Nu suntem singuri!
În aceasta stă puterea lui Dumnezeu: El găsește ieșire acolo unde noi nu găsim. Compoziția sufletească, singura la care ar trebui să luăm aminte, presupune o continuă prelucrare, o permanentă șlefuire. Nouă, creștinilor , ni s-a spus mai dinainte că ”în lumea aceasta nu vom avea decât necaz și strâmtorare și că “puterea lui Dumnezeu în slăbiciuni se desăvârșește.” Dacă așa stau lucrurile, de ce să nu luăm provocările vremii ca pe un folositor exercițiu de a ne cunoaște pe noi înșine, de a ne descoperi și obloji slăbiciunile în totală dependență de Dumnezeu? Așa vom descoperi că nu suntem singuri, că Cineva ne susține, numai noi să avem bunăvoință și nădejde. Și tot așa, din gândurile din care s-a născut nedumerirea va veni și dezlegarea nedumeririi, cum spune sfântul Ioan Gură de Aur. Să nu ne mai lamentăm, să grăiască doar faptele noastre și să punem genunchii la rugăciune, ocrotiți de sfinții noștri rugători. Vremuri ușoare nu vor mai fi și încercările se vor înmulți dar tot părintele Justin Pârvu ne încurajează cu povața lui, spre întărirea noastră: “ Poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noștri, dacă-s purtate cu înțelepciune, cu timpul sfințesc sufletul, îl curăță, îl luminează și omul nu se mai încurcă în nimicuri, ci străpunge barierele întunericului.” Cu alte cuvinte, ne aflăm în plină călătorie spre Lumină.