In memoriam: George Manu, rectorul ”Universității Aiud”Florina Steliana Vasilescu 18.02.2020
”Hristos Se descoperă în suferință, nu în librărie!”
“Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Ne vedem dincolo!” – au fost vorbele cu care se despărțea de un vechi prieten profesorul George Manu, fizician de renume mondial care s-a stins în temnița de la Aiud, la 12 aprilie 1961.
Dedic aceste frânturi de memorie domnilor Andrei Caramitru și Daniel Funeriu, care prin recenta lor atitudine la adresa Dlui. Tudor Gheorghe, au trezit în inimile noastre setea de valoare, dorul de rădăcini, dorința caldă de întoarcere la cunoaștere. Ne-au trimis către căutarea cărărilor spre matca neamului și a oamenilor jertfelnici, mărturisitori cu fața către Dumnezeu și țară, cu care să ne mândrim acum și în veac. Au trezit în mințile și sufletele noastre sentimentul recunoștinței - acea aducere aminte, cu dragoste și devotament, a binefacerilor primite prin jertfa martirilor. Dar ne-au trezit și cuvenita datorie de a le păstra memoria vie. Prin atitudine de conștiință!
Vă mulțumim, domnilor, pentru bucuria pe care o trăim descoperindu-i!
Lecții predate pe ață
Descendent dintr-o familie genoveză stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea turcilor, familia Manno - și nepotul generalului Manu, fost ministru de război și autorul declarației de independență a României din 1877, George Manu obține în 1926 certificatul de studii superioare de chimie-fizică și radioactivitate al facultății de Științe din Paris. Lucrează la Institut du Radium (1927-1934) pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie, care îi și propune să rămână definitiv în laboratoarele institutului. Refuză oferta și se întoarce în țară. În 1940 publica volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din țara noastră. Fin desenator și intelectual polivalent, cu un caracter excepțional, avea și o mare sensibilitate religioasă – ochiul savantului și cel al teologului, funcționau împreună benefic. Intrând în mișcarea Națională de Rezistență, este arestat și condamnat la muncă silnică pe viață. Ultimul cuvânt la proces l-a rostit cu tăria sufletului său de stâncă: “Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că nu am reușit. Adus la Aiud, cea mai însângerată temniță a neamului, mormântul atâtor luptători anticomuniști, se va opune mutilării sufletești a deținuților. Cu dragoste și generozitate va împărți altora din vastele lui cunoștințe. În afară de fizică și matematică, profesorul Manu putea preda cu ușurință chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie, limbi străine.”Era o adevărată enciclopedie și dacă este adevărat (și de bună seamă că este) că închisorile comuniste au fost adevarate Universități, atunci ”Universitatea Aiud” a avut ca ”rector” între anii 1954 și 1961 pe profesorul George Manu. Scria cursurile pe tăblițe de săpun, cu vârful acului, cu o caligrafie impecabilă, deși avea 20 de dioptrii la ochelari. Pedepsele administrației, cu săptămâni de izolare și înfometare, i-au făcut pe deținuți să renunțe la această cale de comunicare, dar activitatea intelectuală a continuat. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informațiilor – sistemul Morse pe ață, un noduleț pe fir era un punct, două nodulețe apropiate însemnau o linie. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se <<înnoda>> pe ață în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care își pregătește elevii, cu dragostea Apostolului care își îndeplinește misiunea.”
Celula devenită aula Sorbonei
Memoria și logica sa atingeau limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe cruzii anchetatori, care nu puteau cuprinde cu mintea lor dimensiunea acestor calități. Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofițerii politici nu au reușit să lupte cu invenția clocotitoare a deținuților. „Gelu Gheorghiu continuase un dicționar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac și conceput inițial de către George Manu, un atomist mai mare decăt Horia Hulubei, care trăia în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universități ale lumii îl căutau să-i decerneze premii și să-i ofere titluri academice.”
Rușii intuiesc foloasele exploatării unui atare geniu. Imediat după condamnare este vizitat la Aiud de un consilier sovietic care în schimbul eliberării îi propune să lucreze în laboratoarele Uniunii Sovietice, la Dubna, alături de un cunoscut atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Refuză cu demnitate această ofertă, conștient că nu va mai apuca zorii eliberării. „Avea 54 de ani, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ținut la Paris, a ridicat capul, și-a îndreptat spatele și a aruncat o privire spre celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii sutele de studenți care îi umpleau sala până la refuz... Atunci am văzut în el profesorul. Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale și gata oricând să le comunice altora” mărturisea Ion Dima, colegul său de celulă. Hrănindu-se mereu cu rugăciunea, purta în suflet haina smereniei peste care ploua harul păcii și al bunătății. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toți, renunțând chiar și la porția lui de mâncare pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâșie de suferință, niciodată obosit când i se cerea o consultație din cel mai felurit domeniu, era veșnic cu mâna întinsă să dea și cu sufletul deschis. În cuștile de fier și beton, acolo unde satana cernea sufletele, profesorul George Manu reușea să dea la o parte zgura disperării, făcând loc nădejdii înmugurite din credință. Pe tineri îi întărea sufletește, convingându-i că și doar această trăire interioară în spațiul strâmt al celulei reprezintă un mod de participare activă la viața în Dumnezeu. „Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educație spirituală, dar cu firea lui de cercetător și setos de a cunoaște, am convingerea că a parcurs o întreagă literatură patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din Sfinții Părinți ai Bisericii. Era preocupat să împărtășească și altora din experiența lui duhovnicească, ca om de știință. ”Știință veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de știință. Despre Hristos nu veți auzi, despre cum se trăiește cu Hristos în suferință nu veți auzi în afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile, ce spune partidul despre Hristos și despre trăirea spirituală. ”A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-și originea în neascultare!” -iată dovada unei credințe autentice pe care George Manu și-a mărturisit-o prin întreaga-i viață, discret, fără emfază, cu sufletul odihnit în ninsoarea anilor.
În Lumina Celui Nepătruns
Rezistă și ultimei încercări, refuzând fără ostentație, dar cu o hotărâre de neclintit, reeducarea – fiecare deținut trebuia să-și renege în mod public trecutul și să-și exprime entuziast admirația față de realizările regimului comunist care îl martirizase. Se îmbolnăvește de tuberculoză ganglionară. După câteva săptămâni de exterminare prin înfometare și frig este chemat de colonelul Crăciun care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină și alte antibiotice occidentale „Le vezi? Iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez”. George Manu a răspuns și de această dată ”Nu!”. Acesta a fost ultimul lui răspuns. Istovit, a rostit ultimele cuvinte la fel de clare ca întreaga lui viață „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”. Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminițe și pieptul i se zbătea dureros....În pragul morții a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte – „Fiți credincioși idealurilor voastre și rămâneți demni!”
În lumina Celui Nepătruns, plin de răni ca și Iov, Geaorge Manu pornește în călătoria către veșnicie la doar 58 de ani.Trupul de numai 34 de kilograme, îi este aruncat sub cerul negru și încruntat al Aiudului,în groapa comună din Râpa Robilor.
“Ține minte ce-ți spun, că nu vei mai auzi aceste lucruri după ce vei ieşi. Întregii lumi, întregii societăți româneşti îi va fi frică să vorbească despre ceea ce a trăit. Dar tu să ții minte şi să scrii. Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-ați ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici”. – Mărturie dată de Tertulian Langa
Bibliografie – Fabian Seiche, ”Martiri și mărturisitori români din secolul XX”, edit. Agaton, 2014
”Sfinții Închisorilor”, Fundația Justin Pârvu- Mănăstirea Paltin- Petru-Vodă
George Manu (1903-1961): ”A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-și originea în neascultare!”