Între vameş şi fariseu. Între fratele mai mic şi fratele mai mare…Stelian Gomboş 06.03.2020
Primele două duminici ale perioadei bisericeşti a Triodului ne pun în faţa minţii şi conştiinţei noastre două pilde deosebit de semnificative şi de elocvente pentru viaţa noastră spirituală şi pentru urcuşul nostru duhovnicesc: Pilda Vameşului şi a Fariseului (Ev. Luca, 18, 10 – 14) şi Pilda Fiului Risipitor (Ev. Luca, 15, 11 – 32).
Să începem cu lacrimile!
Aceste două pilde sau pericope evanghelice ne situează în nişte ipostaze cât se poate de concrete şi de reale, în adevărată şi grăitoare asociere cu propria noastră viaţă şi cu variate aspecte punctuale ale ei. Căci fiecare dintre noi se poziționează fie în situația vameşului păcătos, dar plin de regret sincer, corect şi onest, plin de căinţă şi pocăinţă, fără îndrăzneală şi cu multă umilinţă şi smerenie, când recunoaştem şi ne cerem iertare, plini de asumare şi (de) responsabilitate, pentru toate faptele, greşelile, păcatele săvârşite de-a lungul vieţii noastre, cerând, cu multă zbatere a inimii şi zdrobire a cugetului ca, Dumnezeu, Preabunul şi Preamilostivul, să fie „milostiv mie, păcătosului”; fie în situația fariseului, orgolios şi mândru, plin „de realizări şi fapte măreţe”, care vine, plin de el, la Templu pentru a se arăta, grav şi „plin de importanţă” înaintea lui Dumnezeu Care aproape că ar trebui să-l primească cu surle, trâmbiţe şi covor roşu, ca pe un rege...
Paşii noştri în acord şi armonie cu vameşul, sunt plini de credinţă şi nădejde că am ajuns ori că ne aflăm deja pe drumul cel bun, care duce spre mântuirea trupului şi a sufletului, mai ales atunci când ne aflăm în scaunul Sfintei Spovedanii, a Sfintei Taine a Pocăinţei, unde ne plângem toată viaţa cea rea, de până atunci, precum odinioară vameşul care stătea în Templu, în spate, neîndrăznind să-şi ridice nici măcar capul şi numai se bătea cu pumnul în piept rugându-se, precum odinioară Psalmistul David, în Psalmul de pocăinţă.
În acest context, în aceeaşi ecuaţie a pocăinţei îi urmează vameşului, fiul cel pierdut, rătăcitor ori risipitor din cea de-a două pildă şi duminică a Triodului, care vine înaintea Tatălui său, plângându-şi faptele cu amar, iar Acesta – Dumnezeu Tatăl- îl primeşte cu multă compasiune, îl reabilitează cu toată dragostea Sa părintească şi îl tratează cu multă bucurie, voioşie şi ospitalitate pe acest fiu care, „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”…
Ce faci te face!
În altă ipostază a vieţii noastre ne aflăm atunci când îl urmăm sau imităm pe fariseul triumfalist, plin de mândrie şi emfază care, după cum se vede chiar şi cu ochiul liber, nu urcă la Templu, spre a se căi, ci, mai degrabă, spre a-şi „etala” calităţile, faptele, realizările şi meritele sale, cu alte cuvinte, pentru ”a se socoti” cu Dumnezeu şi cu „acest vameş” care, în optica lui arogantă şi plină de preţiozitate, nu este altcineva decât „un păcătos”, în comparaţie cu el şi cu personalitatea lui plină „de dreptate şi de adevăr”, căreia îi lipseşte, însă, mila, îngăduinţa, compasiunea, iertarea şi, îndeosebi, smerenia ori modestia.
Cum, de altfel, în chip oarecum asemănător, se întâmplă şi cu fratele mai mare din cea de-a doua parabolă, care nici măcar nu voia să mai intre în casă, atunci când aude şi vede ce se întâmplă, ci, de departe, afară stând, îi reproşează tatălui său, cu o atitudine plină de rigoare justiţiară şi de corectitudine legalistă, tratamentul preferenţial şi discriminatoriu faţă „de acest fiu (nu fratele său!) care ţi-a mâncat averea cu păcătoşii şi cu desfrânaţii”, timp în care „eu îţi slujeam ție cu credincioşie, iar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied să petrec şi eu cu prietenii mei”, trecând cu vederea cuvintele tatălui: „toate ale mele ale tale sunt, tu eşti împreună cu Mine tot timpul!”
Altfel spus, de multe autosuficienţi, pretenţioşi şi emfatici, îl judecăm pe semenul, fratele şi aproapele nostru. Mai mult, îl doborâm şi desfiinţăm prin atitudinile, gesturile şi cuvintele noastre, ajungând, uneori, să-l facem din om neom, noi având certitudinea că „deţinem” adevărul suprem şi onestitatea absolută, uitând să nu judecăm ca să nu fim judecaţi și că măsura cu care măsurăm va fi folosită și în ce ne privește (Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: „ce faci te face şi ţi se va face!”…
”La sânul Tău, Doamne!”
Astfel stând lucrurile, al nostru este doar a (ne) plânge faptele, greşelile şi păcatele noastre, a avea, deci, atitudinea, umilă, sinceră şi smerită, a vameşului şi a fiului risipitor, căci şi noi suntem lacomi şi hrăpăreţi precum vameşul de odinioară sau nişte fii cheltuitori, risipitori, trădători şi prădători, egoişti şi desfrânaţi precum fiul cel mic din Sfânta Evanghelie.
Viaţa noastră, în diferitele ei momente şi stări, pendulează între fariseism, ipocrizie, aroganţă, superioritate, preţiozitate, suficienţă de sine, mândrie şi autoritate, (pretinzându-ne a fi nimic mai mult sau mai puţin decât „buricul pământului ori centrul universului”, în jurul căruia trebuie să graviteze toată creaţia şi toată suflarea, dacă ar fi cu putinţă), iar, alteori, atunci când ne trezim, poate şi datorită intervenţiei pedagogice a lui Dumnezeu cel Preabun și Preaînţelept, ne aflăm în situaţia şi starea vameşului şi a fiului celui mic, realizând micimea, eroziunea, corupţia şi păcătoşenia noastră, devenind, astfel, nişte oameni, normali, fireşti, plini de căinţă şi umilinţă, înţelegere, dragoste, milă şi îngăduinţă faţă de aproapele, semenul şi fratele nostru, bine ştiind, în sfârşit, că nimic nu este al nostru, nimic nu ni se cuvine, ci pe toate le-am dobândit de la „Dăruitorul a toate” de la „Cel plin de milostivire, dragoste, bunătate şi adevăr”, de la „Stăpânul şi Creatorul a toată făptura”.
Prin urmare, aceste două parabole, care nu fac altceva decât să ne scaneze, ca un RMN spiritual – duhovnicesc, în cele mai dinlăuntru ale noastre, în toată adâncimea şi profunzimea sufletului și a vieţuirii, își propun să ne readucă acolo unde suntem, de fapt, să ne arate adevărata faţă şi să ne ajute, în cele din urmă, să punem început bun trăirii noastre celei întru Hristos, care a concluzionat că ”mai îndreptat a coborât la casa lui vameşul, în comparaţie cu fariseul” iar fiul mai mic „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Să ne (re)găsim şi noi, întru noi, întru ale noastre, întru adevărata, purificata şi convertita fiinţă!