Înviem ori ne scăldăm în moarte?Florina Steliana Vasilescu 27.04.2021
“Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori” (părintele Petroniu Tănase)
Recunosc, primăvara mă fascinează din ce în ce mai tare. De când cu nebunia pandemiei, am avut timp să fiu mai atentă, să văd cum frunza plăpândă și firavă străbate pământul încrustat și iese la lumină. Cum viază . În doar câteva zile forma și culoarea încântă ochii și încălzesc inima. Forța ei mă înfioară, ca și întreaga revărsare de petale care își etalează gingășia cu eleganță și firesc, dovadă clară că rosturile lumii știu să-și vadă cuminți de treabă, dincolo de zbaterile și încrâncenările noastre.
Un strop de pace
Dacă ați întreba orice cunoscut ce și-ar dori mai tare în zilele pe care le trăim, unul dintre cele mai plauzibile răspunsuri ar fi: ”Un strop de pace. Pace în suflet, în gânduri, pace la fiecare pas, alături și în mijlocul semenilor noștri. Prea mare este tulburarea și am obosit de atâta nebunie...” Suntem cu toții pătrunși de dorul păcii.
În plină primăvară, în postul Paștelui, mă fascinează deopotrivă rețeta învierii sufletești, asemenea întregii naturi, prin pilda unei femei, uimitoare figură a sinaxarului, care a tânjit și ea după acel soi de pace a inimii - Maria Egipteanca. Sărbătorită pe 1 aprilie, ea primește în plus și duminica a cincea din post, în care viața sa devine exemplu de urmat pentru viața noastră. “Cine are urechi de auzit, să audă!“ Uimitoare și șocantă trecere din adâncul mlăștinos al păcatului, printr-o la fel de adâncă smerenie, către cerul de lumină al sfințeniei. Plină de sensuri și îndemnuri, viața acestei sfinte rămâne posibila întruchipare a imposibilului și ar trebui să ne dea mereu de gândit. Nu știu cât de mult v-a tresărit gândul ascultându-i povestea, dar sigur ne–ar prinde bine să ne-o amintim primăvară de primăvară, doar-doar vom lua hotărârea cea cu folos!
Imposibilul devenit posibil
Maria, tânără de o frumusețe răpitoare din Alexandria, plecată de la 12 ani de acasă, alege să ducă o viață de stricăciune și desfrânare. Nu banii, ci plăcerea în sine o îndemna să nu scape niciun prilej de ademenire. Ajunsă pe o corabie cu pelerini în drum spre Palestina, îi însoțește pe aceștia la Ierusalim, la biserica Sfântului Mormânt, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Când a vrut să intre în biserică, alături de ceilalți, o putere nevăzută i s-a împotrivit la toate cele trei încercări ale sale. Abia atunci s-a trezit în ea simțământul vinovăției și al greșelii în care se găsea. Adânc cutremurată și într-o stare de profundă tulburare sufletească, privirea ei a întâlnit icoana Maicii Domnului și pentru prima dată s-a rugat fierbinte, cerându-i acesteia s-o lase să intre în biserică. Se închină cu mare umilință la Sfânta Cruce a Domnului și la ieșire înălță o nouă rugăciune fierbinte către Maica Domnului. Un glas o îndemnă să treacă Iordanul, în pustie. A mers acolo hotărâtă să înceapă o viață nouă. Ceea ce trăiește de aici înainte și până la sfârșitul ei este mai presus de puterile omenești. Patruzeci și șapte de ani a trăit în pustie cu două pâini și jumătate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, arsă de soarele zilei și înghețată de frigul noptii, hărțuită necontenit de duhuri necurate. În cele din urmă, din dumnezeiască rânduială, se întâlnește cu Cuviosul Zosima, care îi va aduce Sfânta Împărtășanie înainte de moarte și care va povesti viața Cuvioasei, așa cum a aflat-o din gura ei. După anii de nevoință în pustie, Cuvioasa Maria se asemăna mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se ruga plutea în văzduh, mergea pe apă ca pe uscat, cunoștea gândurile altora și vedea cele de departe și cele viitoare ca și cum ar fi fost de față.
Iadul preschimbat în rai
Nu știu ce s-ar cuveni să ne uimească mai tare: harul lui Dumnezeu, nemărginita Lui milostivire manifestată față de o fostă desfrânată sau neașteptata hotărâre a întoarcerii Mariei de la viața păcătoasă dinainte la nevoința ei neasemuită din pustie. “Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! Și-a biruit păcatul şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea! Puterea care biruieşte totul, învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi. Să se descopere pe el însuşi ca și atunci când se privește într-o oglindă. Iar “rugăciunea e cerul din inima minții!” Și se mai dovedește ceva- trupul nostru nu este decât unealta duhului și poate fi supus poruncilor acestuia.” (sfântul Justin Popovici)
Sau poate ar trebui să luăm aminte la hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desăvârșită cu păcatul. Păcatul este robie, mântuirea – eliberare! Nu există mântuire în țara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinței, a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului; fiul risipitor abia când s-a întors la casa părintească a fost pus în drepturile cele dintâi. Cuvioasa Maria nu în Egipt, locul păcatului, ci departe, în pustia Iordanului, s-a eliberat de păcat și s-a sfințit. Deci pentru a începe o viață nouă, alături și împreună cu Hristos, trebuie să rupem desăvârșit legătura cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu disprețuim adânc păcatul. Fericitul Augustin, care în tinerețe dusese și el o viață păcătoasă, se ruga cu mare căință: „Doamne, ajuta-mi să Te iubesc, așa cum mai înainte am iubit păcatul”. Și „nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, spune Sfântul Isaac Sirul aducându-ne aminte de importanţa pocăinţei care ne oferă posibilitatea unui nou început. Am putea spune că Sfânta Maria este chiar bobul de grâu care singur nu înseamnă nimic special, nu are nicio putere. Odată luată hotărârea de-a muri pentru trup și de-a viețui pentru suflet, odată îngropată viața de păcat în putregaiurile pământului, sfințenia iese la lumină, înviază cu puterea trezirii din moarte și cu puritatea curăției primordiale, feciorelnice.
Între cer și pământ
Maria Egipteanca este trecută în rândul fecioarelor. Ea a răsărit luminii cu toată gingășia și curăția unei flori. I-au trebuit 17 ani să lupte cu amintirile truditoare de suflet, să le doboare! Dar au urmat alți 30 de ani în care a viețuit ca un înger în trup, întrecând pe mulți nevoitori ai lumii. Și-a odihnit sufletul trudindu-și trupul pentru a se bucura apoi de feciorelnica stare în care suntem așteptați cu toții să ajungem după Înviere, trupuri frumos mirositoare, precum florile primăverii. Nu întâmplător Crăciunul e așezat în iarnă, când afară-i frig și totu-i înghețat. Sărbătoarea Nașterii Domnului ne apropie unii de alții, unindu-ne în spațiul intim al familiei, unde focul iubirii ne încălzește sufletele. Ne ajută să trăim delicata taină a întrupării rupți de grijile de dincolo de casă și în tihna căminului. Sărbătorim de parcă Pruncul ar fi al nostru! Pe când Învierea este a naturii întregi, explozie de putere și culoare, forță și trezire la viața universală, om viețuind prin cruce între cer și pământ! Odată cu Hristos, de fiecare dată pentru noi!
Învățând să devenim lumină
Părintele Petroniu Tănase (+ 2011), fostul stareț al schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte, are cuvinte încurajatoare pentru noi toți: “Duhul întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și patimirile cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic.”
Modelul viețuirii Sfintei Maria Egipteanca uimește și mobilizează. El ne arată că un om la fel ca noi are posibilitatea să -şi schimbe viaţa şi, prin pocăinţă, să ajungă la Hristos, să ajungă mai tare ca moartea. Dacă acest om a reuşit, noi de ce nu am putea? Așa s-ar cuveni să înviem și noi, puternic, deodată, convinși și convingători, fără amânări, hotărâți să trudim pentru timpul pierdut în amăgiri și necunoaștere. Sigur, odată luată o astfel de hotărâre, ne vor pândi ispitele încercărilor, dar ni s-a spus deja: “ În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Așa se cuvine să întâmpinăm Sfintele Paști, înviind odată cu cerul și pământul. Să ne încredințăm luminii cu toată inima, învățând să devenim lumină. Și să nu uităm esențialul: De vreme ce există crucea, biruința este sigură!