Nevoia de albFlorina Steliana Vasilescu 26.02.2018
...Şi într-o bună dimineaţă, buimaci şi nici visând la ea,
deschis-am uşa şi – minune- sub paşii noştri iată nea!
Se aşternea neprihănită în felu-i simplu şi sfios,
şi era candidă şi-adâncă şi stratul dens era pufos.
Cădea, cădea în zori, în ropot de cai şi de maşini cădea
Şi nu pierea sub paşii noştri, ci şi mai densă se făcea.
Se aşternea strălucitoare, gingaşă-n albu-i orbitor
Şi era ea, adevărată. Venea spre noi, cădea uşor...
A treia ninsoare - Evgheni Evtusenko
Am căutat aceste rânduri cu gândul la paginile cele mai alese din literatura română şi universală, pagini în care sensibilitatea şi talentul scriitorilor se înclinau în faţa frumuseţii iernii, a neîntinatelor zăpezi, scoţând la iveală mărgăritare de cuvinte ce alinau setea de frumos a cititorilor. Mai am în minte imaginea unui izlaz peste care vântul viscolise trei zile şi trei nopţi... Cerul brusc înseninat, aerul rece, tăios şi crud, iar ochii mei căutau întinderea. Aveam 19 ani, crescusem la bloc şi iată-mă într-o iarnă vrânceană de câmpie... Descopeream, ca pe-o dovadă stingheră într-o mare de lumină, mâna lui Dumnezeu dăltuind bijuterii: un ciulin, cea mai modestă floare cu putinţă, avea în spate o prelungire albă, ca de zid, care începea la înălţimea florii şi se termina într-o blândă colină – asemenea unei trene princiare. Fără daltă şi ciocan, în lipsa mâinilor omeneşti, modelatorul fusese vântul. Ţinând piept viscolului, scaietele firav răsărea în lumina puternică de după ger, purtând mărturia mângâierii lui Dumnezeu. O asemenea emoţie am mai trăit doar admirând faldurile veşmintelor din Pieta lui Michelangelo....
Iarna politizată
Câmpul acela alb strălucind în lumina dimineţii mi-a răsărit acum în minte întruna din zilele trecute în care toată lumea se plângea de “imagini apocaliptice”, de vremea rea şi urâtă care ne-a lovit ţara, de greutăţile pe care le aveam de întâmpinat din casă şi până la serviciu. Vorbe grele, priviri speriate, griji peste griji: cât vom plăti facturile de gaze, câte picioare ne vom rupe, câte trenuri sunt blocate, totul capătă accente socio- politice şi... asta doar pentru că a nins!
Am auzit voci comentând că o astfel de zăpadă ar fi putut să vină de sărbători, atunci ar fi avut un rost, de parcă rostul ni-l ştim noi... Acum ne incomodează! Să-i cerem socoteală, eventual, Celui de sus, că n-a fost în ton cu pregătirile primăriei şi sezonul de oferte de la supermarket!
Unde e mulţumirea pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, unde e normalitatea care să ne liniştească? Darul zăpezii pare să ne deranjeze, pentru că ne scoate din comoditatea şi programul de roboţei conştiincioşi şi monotoni. Importanţi cum suntem, n-avem timp să ne bucurăm că ninge!
Albul care ne doare
Aţi observat că de multă vreme nu se mai poartă albul? Tinerii, în mod special, îmbracă mult negru, de parcă toate durerile lumii le-ar fi cernit sufletele. Ei, care ar trebui să fie primii care să se bucure, în culori, de tinereţea şi frumuseţea lor! Ai zice că deliberat fac totul ca să apară cât mai fumurii şi întinaţi, atât la propriu cât şi la figurat. Ca să nu mai vorbim de rochiile de mireasă al căror alb nu mai reprezintă nimic mai mult decât un capitol dintr-un ritual. Simbolistica purităţii miresei duse la altar a devenit de-a dreptul un subiect penibil pentru tinerele noastre care lâncezesc mai întâi câţiva ani buni în căsătorii de probă (în care experimentează tot ce se poate experimenta, inclusiv avorturi şi persversiuni) şi abia apoi, eventual odată cu botezul primului copil, îşi caută o rochie cât mai cool!
Albul ne doare, albul ne supără, ne striveşte pentru că e altfel decât noi, cei murdăriţi de toată materialitatea noastră. Albul e apanajul îngerilor, al purităţii de gând şi gest, albul cere simplitate şi curăţenie. Şi-mi vine aici în minte acea asemănare a spovedaniei cu gestul de a-ţi spăla cămaşa. O porţi o zi, se murdăreşte, o schimbi iute cu una impecabilă. Pe când sufletul ni-l “purtăm” moscolit de păcate fiindcă nu se vede...
Albul sclipeşte, nouă ne place mocirla, ne împroşcăm cu vorbe de ocară, că-i la-ndemână să bârfeşti, avem dreptul la o părere, nu?, uitând că o limbă bârfitoare e semnul unei inimi rele.
În căutarea neprihănirii
Dar cea mai gravă întinare, cea mai dureroasă dintre toate şi cea mai inconştientă, aş zice, este aceea pe care părinţii - şi în special mamele luate de valul modernităţii şi al mondenităţii - o practică faţă de copiii lor de la cele mai crude vârste. Acceptă mutilarea sufletească a copiilor prin acordul lor tacit şi conspirativ (“să nu te vadă tata!”): fumează “cot la cot” la o cafea, merg împreună la coafor pentru ca şi fetiţa din clasa a şaptea să-şi vopsească părul, le dau bani de unghii false şi fac schimb de experienţă în materie de anticoncepţionale. Cât despre băieţi, ei îşi cultivă bărbăţia în testarea mărcilor de prezervative sau în petreceri, întrecându-se care rezistă mai mult la alcool. Şi părinţii îşi fac o datorie de onoare din a pune la dispoziţia copilului (de multe ori sub 18 ani), pentru un week-end, eventual, casa pentru care au muncit o viaţă. Iar ei pleacă, nu cumva tinerii să se simtă stânjeniţi şi incomodaţi. Unde să mai încapă albul aici? În căutarea imaculatului ne trebuie curaj, nu unul eroic, ci unul dovedit în porţii mici şi zilnice: curajul de a fi cinstiţi, curajul de a rezista tentaţiilor, de a spune adevărul şi poate nu în ultimul rând s-avem curajul de a fi ceea ce suntem şi nu ceea ce ne-am dori să părem.
Şi pentru asta avem o mare nevoie de alb, albul care să cureţe, să înnoiască, să pregătească neprihănirea sufletească pe care să ne zidim apoi. Priviţi bucuria copiilor în faţa zăpezii: se aruncă în ea ca într-un scutec pufos, o gustă, o poartă pe gene şi asta pentru că ei încă mai sunt curaţi, încă îi seamănă!
Să împrumutăm de la ei uimirea în faţa necuprinsei sclipiri dintr-o grădină abia ninsă... Poate ne ajută un pic!
(Articol publicat în numărul 77 al revistei Conştiinţa, februarie 2012)