Omul care a aprins Rugul: Sandu Tudor-Schimonahul DaniilFlorina Steliana Vasilescu 14.06.2017
„Voi sluji numai lui Hristos și adevărurilor Lui veșnice! Sunt sătul de vremelnicie”.
“La lăuntrul smeritei bisericuțe care este sufletul nostru am trudit și eu să mă rezidesc, înnoindu-mi icoanele sfințeniei….” Iată în câteva cuvinte autoportretul lui Sandu Tudor – Schimonahul Daniil.
Începuturile
Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut la 22 decembrie 1896, în Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Casație. Moștenește de la tatăl său pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.
În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. În anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare.
„Părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”.
Pentru Dumnezeu, neam şi ţară!
Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice. (preot Constantin Jinga). Frumos , cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon, privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta permanent la subsuoară un volum de filozofie adâncă. ’’(Nicolae Carandino)
În anul 1925 intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor – şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.
Debutează cu volumul de poeme „Comornic” . Colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”.
Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.
Taina Sfântului Munte
La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos.
“ Pe vremea aceea, în Franţa, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat şi în acelaşi timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăţi, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurţi, cămaşă sport şi cu un rucsac în spate.
Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare şi haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: "Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să crească şi vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca Dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti, turiştilor; aceia, cum vin, aşa se duc". Lui Sandu Tudor i s-a părut raţională propunerea şi din acel ceas a început să facă ceea ce făcea şi monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la uşă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colţuri, se uitau pe geamuri, stareţul era avizat... Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis uşile şi inimile călugărilor practicanţi ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi toată taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti.
Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţi noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când îşi pleacă capul în piept, rostind în ritmul respiraţiei: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". El a înţeles că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezenţa lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem şi ne mişcăm, iar pogorârea în noi este drumul dintre autenticitate, cunoaşterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conştiinţă trebuie raportată la acel centru existenţial din noi, altfel îşi pierde autenticitatea.
Lacrimile de la miezul nopţii
Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane şi a procesului intelectual, care având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu a fost o convertire doar teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi şi noapte. Obişnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitoceşti», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote şi toacă din toate văgăunile şi văile; de la mănăstiri, schituri şi chilii şi peste toată feeria se mai adăuga şi o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa şi focul Duhului Sfânt îl copleşise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Stareţul schitului văzându-l emoţionat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: "Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?" Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de nişte viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri... etc., iar stareţul a încheiat: "Noi cei din Athos avem o credinţă: Dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă".
Salvat din ghearele morţii
Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citeşte, ci le practică, descoperind documente despre existenţa pustnicilor din Carpaţi, relevând în Diata Stareţului Gheorghe şi Legiurile sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc. Convertește cultura în spiritualitate.”( preotul Roman Braga)
Publicist și polemist de mare forță, prin vivacitatea temperamentului vulcanic și felul direct, lipsit de menajamente și de ipocrizie, prin care își exprima ideile, Sandu Tudor era greu de suportat chiar și cei mai apropiați prieteni, deși uimea prin respectul fundamental pe care îl arăta față de oricine. Alexandru Mironescu, vechiul său prieten care adesea îi mărturisea – „Dragul meu, ai fi insuportabil , dacă nu ai fi extraordinar”, avea să consemneze despre cel pe care îl cataloga drept , «o bibliotecă deranjată»: “ Era însă, e adevărat,, un om greu,foarte greu uneori, de suportat…Ferice ,însă, de cei care îl puteau suporta – era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, avea o informație de savant.”
Își achiziționează un avion personal de turism cu care se va prăbuși în august 1937 scăpand nevătămat. “A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viață.” Aceeaşi pronie dumnezeiască avea să-l izbăvească de la moarte și în cel de-al doilea Război Mondial, scăpând de rafala de pistol automat a unui plutonier ucrainean care încerca să-l împuște în timpul somnului. Cu doar câteva minute înainte de a porni rafala, se mută din patul în care dormea de obicei.
„Sunt sătul de vremelnicie!”
Întors de pe front la sfârșitul războiului, în 1945, se hotărăște: “De acum toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice și mai adânci a vieții mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos și adevărurilor lui veșnice. Sunt sătul de vremelnicie. Sufletește mă dăruiesc noii vieți cu o putere și o intensitate care-mi dă bucurii și mă face alt om. Intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească și dreaptă împlinire a vieții mele” – mărturisea viitorul monah Agaton.
Scriitor, poet, ziarist, proprietar a două reviste - “Credința” și „Floarea de foc” – un om cu destule averi culturale, spirituale, fizice....omul acesta a intrat în monahism la manăstirea Antim și a organizat aici acel cerc al Rugului Aprins, consemna mitropolitul Antonie Plămădeală.
Convins că neamul românesc poate fi salvat de o transformare duhovnicească profundă prin trăirea credinței și a rugăciunii, prin refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu, Sandu Tudor năzuia ca destinele trăitorilor Rugului Aprins să se așeze sub semnul celei mai înalte fapte a vocației monahale: rugăciunea.
Zdrobit dar biruitor!
Intrat deja în atenția Securității, se mută în 1949 la Mănăstirea Crasna din Gorj. Un an mai târziu este arestat, sub pretextul unor ilegalități comise pe front, și trimis la Jilava. Eliberat dupa doi ani, intră în Mănăstirea Neamț, unde primește schima mare cu numele de Daniil, apoi se retrage la Schitul Rarău – unde inițiază, în taină, o „școală” de formare duhovnicească a câtorva tineri, cu menirea de a reînvia duhul Sfântului Paisie Velicikovski în țara noastră.
Arestat din nou în 1958, cu întregul lot de la „Rugul Aprins”, este condamnat la 25 de ani de temniță grea pentru “uneltire contra ordinii sociale” și 15 ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Sandu Tudor a trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. Somat să dea declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei, “primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria și celelalte forțe atee încearcă să lovească în Hristos și în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una și aștepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. ” (Virgil Maxim)
Zdrobit în bătăi de torționarii Aiudului, suferind de o acută hemoragie cerebrală, se va elibera din cercul robirii pământești în noaptea de 16/17 noiembrie 1962 pentru a păși cu sufletul fierbinte de har pe calea numelui de lumină a doritului Mire, odihnindu-și până astăzi trupul de tină în groapa de țărână a Râpei Robilor.
"A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină"