Omul care iradia lumină: Părintele Benedict GhiuşFlorina Steliana Vasilescu 15.12.2016
„ În fața lui te simțeai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste”
Sa născut și a trăit întrun loc și un timp care iau fost mai mult decât potrivnice. Orice națiune care prețuiește cultura și pe oamenii săi de cultură sar fi mândrit cu un asemenea om, cărturar și preot. Ca și Mircea Vulcănescu și ca mulți alții, nu a putut părăsi țara în afara căreia nu șiar fi găsit rostul. Ar fi dus o viaţă confortabilă dincolo de graniţă şi printre românii exilați ar fi fost poate socotit la fel ca Brâncuși, Enescu, Ionesco sau Eliade. Dar… nu sa lăsat dus.
Îndrăgostit de Dumnezeu
De loc din Vrancea,de la Domnești, pe numele de botez Vasile, s-a remarcat încă de tânăr prin aplecarea spre o viaţă religioasă. Şef de promoţie al seminarului Teologic “Sfântul Andrei” din Galaţi, îşi continuă apoi studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi primeşte o bursă la Strasbourg. Acolo aprofundează mistica romano-catolică şi pe sfinţii apuseni, care îl determină să redescopere şi mai mult pe tradiţia teologică răsăriteană. Intră în monahism în 1934 la Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ) din judeţul Tighina şi primeşte numele de monah Benedict.
După ce se întoarce din Germania, unde obţinuse o bursă de doctorat, ocupă diverse funcţii printre care cea de profesor la seminarul liceal din Bălţi sau preot la Catedrala episcopală din acelaşi oraş. Din cauza pierderii Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, se refugiază la Mănăstirea Antim, devenind duhovnic la Catedrala Patriarhală. A fost întotdeauna apreciat de patriarhii Miron, Nicodim şi, mai târziu, de Iustinian; ultimul l-a ajutat în anii grei ai prigoanei comuniste anticreştine. Ales chiar episcop al Hotinului, în ianuarie ’44, n-a fost confirmat în funcţie din cauza opoziţiei viceprim-ministrului de atunci, Mihai Antonescu.
O personalitate incomodă
De statură mijlocie, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii : "Doamne, miluiește!", "Dă, Doamne!", le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie. Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește, cu frumusețe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească. O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc. A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins. Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al mult dăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima. În chip firesc, conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent universitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea de Teologie din București, vicar patriarhal și profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.
Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie emerit, și nu a fost lăsat; putea deveni episcop sau mitropolit, dar nu i-a fost permis. Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict.
A venit apoi vremea grelelor încercări. A fost arestat în 1958 și condamnat în lotul “Rugul Aprins”. Anii de închisoare de la Aiud și Salcia nu iau afectat personalitatea, rămânând același suflet delicat, lipsit de ambiții omenești; numeroasele răutăți i-au păstrat neatins spiritul cultivat la înaltele școli de teologie.
Cu Hristos în temniţă
Amintindu-și de acea perioadă, părintele Sofian Boghiu, condamnat și el, consemna: “După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică. În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să nai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă. În colonia de muncă silnică de la Salcia neam văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la “Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp. În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, lau întărit atât trupește, cât și sufletește. Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict. Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har. Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurândune și întărindune, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri. A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964.”
Cu chipul surâzător şi transfigurat
După cei cinci ani de grea temniță, părintele Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală. A rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească, dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.
Cei care l-au cunoscut mărturisesc că avea o uimitoare putere de stăpânire în toate, precum și un ales sentiment de respect pentru drepturile tuturor, un simț al măsurii în vorbă, în purtare, în ținută, dragoste față de toți, o conștiință morală puternică și convingerea că viața și munca trebuie luate în serios. Pretutindeni, pe unde a trecut în viața sa, a lăsat frumoase amintiri. Bunătatea sa lăuntrică radia pe fața sa senină, iar hărnicia statornică sa vădit în împlinirea pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice. Dragostea sa puternică față de om ia adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care lau cunoscut și au simțit căldura inimii sale. Ia îmbrățișat pe toți cei cu care a venit în legătură cu iubirea creștină, știind bine că ea este iubire fără măsură. Raza caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care lau prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire. Pentru generațiile tinere de teologi și slujitori, ca și pentru credincioșii Bisericii noastre, părintele Benedict Ghiuș rămâne un frumos exemplu de adevărat părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit, încă unul, pe lângă atâția alții, care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească.
Părintele Benedict sa stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mânăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. Sa stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice. Fie ca pilda vieții lui să fie pentru noi toți prilej de îmbărbătare, de sporire a dragostei și de atașament pentru sfânta Biserică, pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.
“Pãrintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstã, era aşezat pe un scaun în colţul altarului. Soarele nu pãtrundea în bisericã, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o luminã dulce a început sã se rãspândească din colţul în care era aşezat pãrintele Ghiuş. Fãrã a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzãtor şi transfigurat al pãrintelui. Această luminã a durat pe tot parcursul liturghiei, iar în momentul în care pãrintele a luat Sfânta Împãrtãşanie, mâinile iau devenit luminoase. Cu toate acestea, pãrintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare sa închinat înaintea sa, dar pãrintele sa întristat, simţinduse prea onorat, şi se retrase timid în colţul sãu. Odatã cu sfârsitul slujbei, pãrintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.” (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Surâs şi luminã)
“Privirea îi era de o nesfârșitã candoare și de o blândețe binefãcãtoare. Numai infinitã milã şi iubire înțelegãtoare. În fața lui te simțeai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit şi acoperit în acelaşi timp. Zâmbetul îi era schițat, fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadați de o luminã care se revãrsa în afarã. Era în ochii sãi ațintiți asupra ta, totdeauna, o anumitã uimire și curiozitate, o întâmpinare timidã, o încercare sincerã de aL descoperi pe Hristos în tine.”( Costion Nicolescu)
“Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor”
“O lumină dulce înconjura chipul surâzãtor şi transfigurat al pãrintelui”.
BIBLIOGRAFIE
Pr. Ioan Gherasim – Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit, Editura Conta, Iași, 2009,
Pr. Petroniu Tănase - Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003,
Gheorghe Vasilescu –Sofian Boghiu despre Benedict Ghiuș, Duhovnicul inimii, Editura Romania Crestină, București, 1998 .