Omul –refugiu: Părintele Justin PârvuFlorina Steliana Vasilescu 09.08.2017
“Omul este jumătate luptă, jumătate iubire “ (arhimandritul JUSTIN PÂRVU)
În icoana sfinților și mărturisitorilor neamului, părintele Justin ocupă un loc aparte. Despre el nu poți vorbi la trecut pentru că e mai prezent decât mulți dintre noi.
Dorul de Părintele
Din când în când dorul de el, de dragostea și de sfințenia lui îmi poartă pașii spre Petru-Vodă. Are locul acela un har care te îmbrățișează de cum ajungi, îți mângâie sufletul obosit și te îmbie la pace, la împăcarea cu tine și cu restul lumii. Plutește în aer ceva curățitor de rele, iar rânduiala locului te îndeamnă la trezvia gândului, la pornirea spre gestul frumos și bun... Și lacrimile se adună ca balsam al iertării. Unii spun că e sufletul părintelui care ocrotește, binecuvintează și îndeamnă la lucrarea cea bună.
Despre viața părintelui ne povestesc cei care au avut șansa să îl cunoască. Încă din copilărie, prin viața curat-creștinească a mamei și educația primită în familie, s-a legat de biserică. Zilele de sărbătoare trăite la mănăstiri ca Neamț, Secu, Sihăstria i-au deschis sufletului său dorul slujirii lui Dumnezeu. La 17 ani intră frate la mânăstirea Durău – aceasta fiind un adevărat focar de viață duhovnicească, cu părinți îmbunătățiți. Tânăr, frumos, devenit diacon apoi preot, s-a devotat vieții monahale, ascultător și împlinitor al tuturor rânduielilor date. După ieșirea din pușcărie, la mânăstirea Bistrița, a dus o viață austeră, plină de nevoințe, iar la Petru-Vodă a zidit două biserici și mânăstiri, însuflețindu-le cu oameni tineri însetați de lucrarea mântuirii. A avut o vocație monahală dinamică, ascendentă, ca a acelor sfinți care trasează regulile vieții monahale, modele de împlinire și desăvârșire. „Cu frică, cu credință și cu dragoste, cu multă dăruire. Chipul lui frumos era cucernic, inundat de bucuria întâlnirii cu îngerii și sfinții. Avea o voce caldă, dătătoare de fiori și se remarca între slujitori prin propria–i trăire în fața lui Dumnezeu. ”În biserica slavei tale în cer a sta ni se pare...” Și a mai fost un dar care a sporit cu anii: osârdia părintelui de a sluji cu timp și fără timp, neținând cont de oboseală, în biserică, în chilie sau la căpătâiul bolnavilor care-l chemau.
Călit în prigoane şi suferinţe
Înzestrat de Dumnezeu cu o înțelepciune și cu o memorie deosebită, a știut să-și folosească acest dar și a citit la Durău cu nesaț cărțile fundamentale de teologie și de istorie a bisericii și a neamului nostru. A continuat la seminarul de la Cernica – care la vremea aceea era o școală de elită. Timp de cinci ani, cât i-a fost elev, și-a desăvârșit studiile. A fost puternic marcat de scrierile lui Nae Ionescu și ale lui Nichifor Crainic. Lecturile au rânduit rodnic și frumos gândirea lui în plan teologic, duhovnicesc, moral, istoric și sociologic. Devenit duhovnic, Părintele Justin a semănat ogorul sufletelor cu învățătura cea bună și sănătoasă a lui Dumnezeu. În pușcărie, acolo unde zăcea elitele neamului, marii oameni de cultură ai vremii și-au împărtășit cunoștințele, credința și suferința. „Cea mai înaltă școală pentru mine a fost pușcăria, care pentru mine constituie universitatea cea mai înaltă”. A știut să adune cunoștințe, să le prelucreze și să le dăruiască celorlalți, ajungând ca din bogăția cea mare a minții și a gândirii sale, să găsească soluția potrivită și sfatul cel mai nimerit pentru fiecare, la problemele vieții și ale lumii.
Din dragoste de neam
Dragostea lui cea mare, după Dumnezeu, a fost neamul, el însuși fiind suflet din sufletul neamului românesc. A iubit acest neam, s-a rugat și i-a dorit un viitor pe măsura lui. Aprecierile lui cu privire la starea neamului românesc în istorie au fost întotdeauna inspirate. S-a identificat cu neamul său, iar acum, în ceruri fiind, îl atrage după sine spre înălțimi. Cineva spunea că părintele este „gena cea mai curată a neamului românesc”, trezvitor, asemenea întregii generații din perioada interbelică, despre care de abia începem să aflăm câte ceva. Ce caractere frumoase au avut acești oameni!
Părintele iubea pe fiecare om cu necazul lui, cu frământările lui, cu felul lui de a fi. Și pe cel sărac, și pe cel umil, pe hoți și pe tâlhari. „Bucuria mea a fost să ascult necazurile oamenilor. <<Ore, zile și nopți asculta pe fiecare. „E durerea lui, e necazul lui. Omul trebuie ajutat!”>> Părintele se încărca cu necazul celuilalt dăruindu-i din bogăția lui spirituală, iar cel care ieșea din chilia lui pleca întărit duhovnicește, eliberat de povară, de durere, mângâiat și tratat cu leacul cel mai potrivit. Avea darul de a ridica pe om din chin, din iadul lui, iar cuvântul dăruit fiecăruia avea puterea de a pătrunde în sufletul omului ca să îl scoată din groapa în care se afla.
Ctitor de biserici şi de suflete
Părintele Iustin a fost și un mare ctitor. A ridicat nu doar zidurile puternice ale celor două mânăstiri – Petru-Vodă și Paltin, dar a ctitorit biserici mai ales în sufletele oamenilor, altare de închinare către Duhul Sfânt, trezind în ei dorul de dumnezeire. Mult și-a dorit și a trudit pentru ridicarea așezămintelor de la Aiud și Poarta Albă – în amintirea și spre veșnica pomenire a celor pieriți în temnițele comuniste, dar și a altor biserici la a căror construcție sau împodobire a participat.
A fost numit duhovnicul cel mare al neamului românesc și așa va rămâne în inimile noastre amintirea lui. Darul de la Dumnezeu lucra evident în el. Prin taina spovedaniei a schimbat destinele multor oameni, a întors pe mulți de la păcat la o viață duhovnicească, de la necredință la credință. Părintele, cu darul și experiența lui, citea sufletul, iar cei ce ieșeau de la spovedanie erau transfigurați. El a fost duhovnicul care îi purta pe toți ucenicii în inima lui și se ruga pentru toți. Iată una din mărturiile doveditoare:
Chirurgul inimilor obosite
“Părintele Justin a ascultat o viață întreagă suspinul a mii de inimi încătușate care s-au desferecat prin tainica atingere de chipul iubirii jertfitoare pe care suferințele închisorii îl dăltuiseră în sufletul lui. În preajma părintelui Justin, te simțeai acasă, iar sufletul ți se încredința că și-a găsit casa după care hoinărea haihui de ani și ani…Părintele nu se descoperea prin cuvinte multe, ci prin lucrarea tăcută și transparentă a Duhului care te mișca din încremenirea în care, de cele mai multe ori rămâneai țintuit de propriile gânduri, prejudecăți și stări apăsătoare… Când slăbiciunile firii te biruiau și ajungeai în robia lamentărilor alergând cu resemnare în brațele lui „nu mai pot”, Părintele, asemenea chirurgului hărăzit, recurgea la bisturiul mustrării usturătoare care, prin terapii numai de Dumnezeu știute, te curăța de puroiul stricăciunii. Părintele Justin nu te accepta în condiția de învins, te voia un luptător tenace și biruitor atât în lupta văzută, cât și în cea nevăzută…. Poate că cel mai mare dar al Părintelui Justin împărtășit cu mărinimie fiilor duhovnicești pe care îi odihnea sub epitrahilul său, era acela de a te face să te simți liber și unic. Felul în care îți transmitea acest har era ascuns, plin de noblețe și atât de viu cum numai sfinții pot să o facă…. Lângă dânsul nu mai trăiai ca un rob. Pășeai tainic pe calea libertății Duhului dătător de viață, în vrednicia stării de fiu de împărat, de fiu al unei împărății nemuritoare.
Omul-rugăciune
Zadarnicelor sforțări omenești de a găsi soluții la probleme care păreau fără sfârșit și fără ieșire, părintele le dăruia un singur și invariabil răspuns – rugăciunea. Părintele Justin nu vorbea despre rugăciune, era mai tot timpul în rugăciune și devenise rugăciune prin felul în care se dăruia lumii și în care suferea pentru ea. Era reținut în a oferi lecții despre rugăciune celor care voiau să deprindă școlărește lucrarea ei, însă nu pregeta să îți așeze sufletul înaintea Tatălui ceresc care te cuprindea în dragostea Lui și îți picura în cămara inimii dorul răvășit de lacrimi de a înseta să Îl întâlnești mereu.” (Monahia Gavriila)
A reușit să dinamizeze, să atragă lângă el ca un magnet, prin lucrarea Duhului Sfânt, o mulțime de tineri. Nu este un alt călugăr în Romania în jurul căruia să se fi adunat atâția ucenici, monahi și monahii. În 20 de ani a adunat în jurul lui călugări și maici pentru care a înființat mânăstiri, iar alții, crescuți și formați la Petru-Vodă, ca într-o pepinieră a Duhului Sfânt, au fost trimiși de dânsul cu misiune în multe locuri din țară (Alba Iulia – Sub Piatra, Aiud, mânăstirea Sf. Ioan Casian și la Peștera Sf. Andrei, mânăstirile Bujoreni și Vlahuță în Vaslui) și din afara ei, inclusiv la Locurile Sfinte. De aceea pe bună dreptate poate fi numit înnoitorul monahismului românesc de după perioada comunistă.
Sfânt şi mucenic!
Cu certitudine putem spune că a mărturisit pe Hristos cu prețul propriei sale vieți, prin suferința din pușcărie, prin anii de după eliberare, prin boală. Aflat la Aiud, în cripta de la subsol, a rostit: „Singurul lucru de care îmi pare rău în viață este că n-am murit aici, că dacă aș fi murit cu acești frați ai mei, aș fi sfânt ca ei.” Și de aceea, spre sfârșitul vieții, și-a cerut boala, ca această suferință să fie încununarea vieții lui pământești. „Sfânt și mucenic” – aceasta este sintagma cu care îl caracterizau părinții de la Muntele Athos, care auziseră atâtea lucruri minunate despre el.
Cum lucrurile bune și frumoase de cele mai multe ori se uită, există pericolul să se șteargă amintirea despre martirii neamului, oameni nevinovați care au pierit în temnițele comuniste, mărturisitori care și-au închinat viața lui Hristos și au murit pentru credință. Părintele Justin a fost cel care după ’90 a tras semnalul de alarmă: ”Nu se poate. Aceia sunt sfinți! Aceia trebuie cinstiți!” El este vârful de lance care a lansat ideea ca sfinții mărturisitori din închisori să fie cinstiți, să fie canonizați, ca viețile lor să fie cunoscute și a încurajat să se adune materiale de la rudele apropiate ale lui Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Ilarion Felea, Sandu Tudor și ale altora. Oamenii și-au dat seama că aceia au avut o credință de diamant. „Închisorile au fost temelie de regenerare a creștinătății noastre. Aiudul și Gherla erau fabrici de martiri în cel mai adânc sens al cuvântului. În aceste închisori am învățat adevărata rugăciune, născută din suferință, jertfă și dăruire de sine.” Părintelui Justin trebuie să-i mulțumim pentru că ne-a ajutat să-i cunoaștem și să-i prețuim pe cei care au fost floarea intelectualității și a credinței neamului.
Dragostea nu cade niciodată!
Părintele a avut cu adevărat o clarviziune, un dar de la Dumnezeu. Citea în suflete ca într-o carte deschisă. Mai mult, poziția sa niciodată nu a fost aceeași cu a oamenilor politici, cu a mai-marilor zilei. A fost un vizionar, intuind primejdiile care pândesc neamul românesc. Și ca atare, rămânem datori părintelui pentru semnalele de alarmă, pentru că ne-a făcut atenți. De aceea ne e de folos să ne raportăm la vorbele spuse de el la vremea potrivită, să le recunoaștem actualitatea.
Viața părintelui Justin a fost într-un permanent urcuș și a fost atinsă de aura sfințeniei. A fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos care a ținut aprinsă candela spiritualității unui popor asuprit și oprimat. Era el însuși o inimă de rugăciune ce ardea nestins de dragostea pentru oameni, încât până și în ultima clipă a vieții, cu trupul plin de răni și de suferință, uitând de sine, avea această frământare dumnezeiască: „Cine va încălzi inimile acestor oameni?”
A urcat la cer cu inima bătând de rugăciune pentru cei rămași orfani de calda sa povățuire. A urcat cu el la Dumnezeu toată dragostea sa pentru noi, și știm bine: dragostea nu cade niciodată! Oare nu-l va asculta Domnul și acum pe părintele Justin?
Închei cu remarca Monahiei Serafima: „ Pe 16 iunie s-au împlinit patru ani de când părintele s-a născut în altă lume. Trăiește în Biserica lui Hristos care nu moare niciodată. Cu cel puțin acestea trei: Iubirea, Suferința și Iertarea. Părintele a avut moarte de viață dătătoare. Sărut mâna, părinte Justin! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! ”
Bibliografie - Părintele Justin Parvu – Mărturii ale sfințeniei – Fundația Justin Parvu-2017,Revista ATITUDINI nr 50/2017, Viața și învățăturile unui mărturisitor – Grația Lungu Constantineanu, Editura Haritina, Iași 2008
Părintele Iustin s-a născut pe 10 februarie în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, râvnitorul tânăr de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău. În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu "Divizia 4 Vânători de Munte", la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial. După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, pune temelia unui schit de maici. Pe 2 noiembrie 2008 a primit rangul de arhimandrit. Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele veșnice în ziua de 16 iunie 2013.