Omul Sfânt de la Antim: SOFIAN BOGHIU Florina Steliana Vasilescu 17.02.2017
“Blândeţea Părintelui Sofian se revarsă în cascade, valuri, valuri” (I.P.S. TEOFAN)
Multe și grelele încercări au fost îngăduite de Dumnezeu asupra neamului nostru în veacul al 20-lea, dar ne-a și dăruit - cu aceeași măsură - iscusiţi povățuitori de suflete care au ținut pe umerii lor Biserica luptătoare a lui Hristos. Înjugați în binecuvântata lucrare a duhovniciei, sub epitrahilele lor au mângâiat și întărit poporul lui Dumnezeu, slujindu-i cu vreme și fără vreme… Unul dintre aceștia, călit în școala duhovnicească a „Rugului Aprins” de la Antim, pe care Părintele Cleopa l-a numit „un apostol al Bucureștilor”, a fost Arhimandritul Sofian Boghiu.
Darul Sfântului Serghie
„Chipul blând al părinților mei, imaginea bisericii în care mă rugam de copil și a preotului care m-a botezat în numele Preasfintei Treimi le port pururea în inima mea”, își amintea Părintele despre copilăria sa, petrecută pe malul basarabean al Prutului, în județul Bălți. Tatăl său, încorporat în armata țaristă, a fost trimis în Războiul ruso-japonez din 1904-1905. Înainte de a pleca, a mers și s-a închinat la moaștele Sfântului Serghie de la Radonej: „Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajută-mă!” Oastea rusă a fost atunci zdrobită de japonezi, dar soldatul basarabean s-a întors nevătămat acasă. Apoi s-a însurat – și, la cununie, preotul l-a binecuvântat: „Să-ți dea Dumnezeu prunc minunat și să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți-a scăpat viața”. Așa că pruncul care s-a născut pe 7 octombrie 1912, chiar de praznicul Sfinților Mucenici Serghie și Vah, a primit numele Serghie.
Drumul către mânăstire
Chemarea monahală se face auzită în inima sa de la numai 14 ani, când intră ca frate într-un schit din Soroca, Rughi, iar la 20 de ani este trimis să studieze la seminarul monahal de la Cernica, unde i-a avut drept colegi și prieteni apropiați, printre alții, pe viitorul Patriarh Teoctist și Părintele Grigorie Băbuș. După cinci ani este tuns în sfântul și îngerescul chip al călugăriei la mânăstirea basarabeană Dobrușa. În 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către armata sovietică, obștea din Dobrușa, luând icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului, odorul cel mai de preț al mânăstirii, a fost silită să se refugieze dincoace de Prut, oprindu-se tocmai la mânăstirea Căldărușani. De acolo, Părintele Sofian ajunge la mânăstirea Antim, pe seama căreia, la 33 de ani, „vârsta bărbatului desăvârșit”, este hirotonit ieromonah.
.jpg)
În lumina Rugului aprins
În paralel cu studiile teologice de la București, urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1945. Este, poate, răstimpul cel mai rodnic al vieții sale, când izbutește să agonisească bogățiile în care, mai târziu, s-a adâncit și pe care le-a împărtășit celor dornici să le primească. Atunci îl cunoaște și pe Părintele Ioan Kulighin, mentorul „Rugului Aprins”, căruia i-a purtat o mare evlavie, descriindu-l ca „un rugător autentic și iscusit lucrător al Rugăciunii lui Iisus, și un foarte bun cunoscător al Sfinților Părinți”. Tot atunci leagă prietenii pe care timpul nu va izbuti să le clatine, cu părinți precum Felix Dubneac, Petroniu Tănase, Roman Braga, Benedict Ghiuș sau Arsenie Papacioc.
Anii de puşcărie
La 14 iunie 1958 a fost arestat și condamnat la 16 ani de muncă silnică, “pentru faptul de uneltire”, împreună cu ceilalți membri ai „Rugului Aprins”. Iată ce scria mai târziu: „…lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică, cu mai mulți, între care bătrâni și bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi și noapte, mereu supravegheat prin vizetă – n-aveai voie să lucrezi nimic! Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să se afle câte o știre sosită dinafară. Alții dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un bețisor, scriau câte o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Mâncarea, puțină, slabă și mizerabilă, lipsa de aer, nemișcarea, făcuseră din bieții deținuți niște ființe albe-albăstrui, slăbiți pe dinafară, dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă”…
După patru ani, împreună cu Părinții Benedict Ghiuș și Roman Braga, este strămutat din Aiud la Colonia Salcia, unde se aflau printre deținuți aproape o sută de alți preoți. „Aici”, își amintea el, „ca și în viața de celulă, afară de ochii necruțători ai temnicerilor care ne urmăreau plini de dușmănie, ne veghea zi și noapte Ochiul cel atoatevăzător și inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne venea răbdarea și pacea, care ne-au însoțit de-a lungul anilor de închisoare”.
În căutarea Frumuseţii
În 1964, în urma decretului general de graţiere, Părintele Sofian devine liber. Va lucra ca pictor la Institutul Biblic, între anii 1965-1967, fiind îmbisericit la mânăstirea Plumbuita. Pentru următorii trei ani se dăruiește îndrăgitei sale îndeletniciri, pictura icoanelor. Atunci a lucrat, printre altele, la frescele de la Schitul Darvari, Biserica Visarion și Palatul Sfântului Sinod.
În 1967 se întoarce, în cele din urmă, la mânăstirea Antim, pe care a socotit-o „cea mai apropiată sufletului” și n-a mai părăsit-o până la sfârșitul vieții sale pământești, când s-a mutat în pace la Domnul, în zi de praznic, la 14 septembrie 2002.
.jpg)
Blând şi exigent
Fiii săi duhovnicești mărturisesc că respecta cel mai mult libertatea celuilalt, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. “Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea niciun canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.
Părintele era blând şi la vorbă, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut. “Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec, pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire, dar foarte grav. A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos. A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat „Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei". Acesta a rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor necontenit Părintelui ca să-l pot înfăptui.” (Garoafa Coman).
Pe umărul unui sfânt
Una dintre cele mai sensibile mărturii aparține Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: “Timp de aproape 10 ani am fost binecuvântat de Dumnezeu să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş monahal cu Părintele Sofian. Astfel, ne sfătuiam pentru binele mânăstirii, adesea slujeam la acelaşi altar şi, mai ales, eu îmi sprijineam creştetul pe umărul lui în ceas de cumpănă. O, Doamne! Ce izvor de trăire, ce infuzie de har, ce reconfortare sufletească poate trăi omul atunci când creştetul şi-l pleacă pe umărul unui om sfânt. Încercarea prin care trece, suferinţa care-i sfâşie inima devin, la picioarele unei persoane precum Părintele Sofian, izvor de răbdare, de curaj, de nădejde. Iar când un astfel de om te bucură cu prietenia lui, îţi încredinţează anumite trăiri ale sufletului, inima îţi primeşte o stare de pace, odihnă sufletească ale cărei urmări nu se şterg nicicând”.
Toţi încăpeau în inima lui
Un chip al blândeţii, acesta a fost bunul părinte Sofian. Bucureştenii i-au sesizat în număr necrezut de mare izvorul inepuizabil de sensibilitate, gingăşie şi candoare şi se adăpau la această fântână de har în clipe de bucurie şi, mai ales, de încercare. Părintele îi asculta, îi binecuvânta, îi înţelegea în durerea sau păcatul lor, îi întărea şi, mai presus de toate, îi iubea. Îi iubea pentru că era smerit; îi iubea pentru că le purta poverile la rugăciune; îi iubea pentru că îi ajuta cu sfatul; îi iubea pentru că inima sa îi cuprindea pe toţi.
Marele şi rarul dar al blândeţii, care împodobea fiinţa întreagă a Părintelui Sofian, se arăta şi prin faptul că nu avea nici cea mai mică tendinţă de a osândi, de a judeca, de a ţine minte răul. De-a lungul vieţii sale, Părintele Sofian a avut parte de multe vrăjmăşii, care i-au împovărat sufletul, i-au tulburat liniştea. Au fost duşmănii din afară şi, mai dureros, de la casnicii lui. Le aşeza pe toate la picioarele Tronului ceresc prin atitudini de felul: „Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Moştenirea Părintelui
Chiar dacă istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele părintelui Sofian de cel al Mânăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinătate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutând fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mântuitorului. Schitul Darvari (1964 şi 1993), Mânăstirea Agapia (1970), Mânăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mânăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care îl putem afla pe părintele Sofian.
Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălţa la ceruri de ziua ei. Părintele Sofian va fi aflat până la urmă Chipul Domnului. Iar această neîncetată căutare a sa ne-a lăsat pe noi să zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.
„Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei". (Părintele Sofian Boghiu)
“O, Doamne! Ce izvor de trăire, ce infuzie de har, ce reconfortare sufletească poate trăi omul atunci când creştetul şi-l pleacă pe umărul unui om sfânt. Încercarea prin care trece, suferinţa care-i sfâşie inima devin, la picioarele unei persoane precum Părintele Sofian, izvor de răbdare, de curaj, de nădejde”. (I.P.S.Teofan)
Bibliografie-
-Garoafa Coman - Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012;
-Familia ortodoxă nr 44/2012.