Părintele Adrian Făgețeanu – rugător și mărturisitor neînfricatFlorina Steliana Vasilescu 22.11.2017
”Ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor”.
“Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa era Părintele Adrian Făgeţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla sau Mănăstirea Antim Ivireanul. Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugerau sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite… O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.” Așa îl descria Petre Baciu în volumul Răstigniri ascunse.
Pribegie și moarte
Părintele Adrian s-a născut la 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, comuna Deleni, județul Cernăuți (Ucraina de azi), în familia preotului Mihail și a presbiterei Aurora. Alexandru, după numele de botez, primește o aleasă educație creștină, provenind dintr-o familie cu generații de preoți. Mama a fost cea care l-a educat în iubirea de Dumnezeu. Tatăl îi pune primele baze catehetice și dogmatice ale teologiei ortodoxe, precum și bazele culturale, studiind mai mulți învățați, filozofi și oameni de știință.
Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest oștean al neamului românesc. Așa se face că încă de mic a fost mai puternic decât moartea. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie. Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei. O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs: “Fără să-mi dau seama ce se întâmplă, roata carului mi-a trecut peste burtă“, povesteşte părintele. “Am murit pe loc. Spre groaza părinţilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart şi mi se vedeau intestinele risipite pe prundiş. Mama, săraca, era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că nu avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, ci să mă înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hlinita. Aşa a făcut. Răvăşită de durere, a oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh de acolo era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe, de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor.
Copilul înviat din morți
Într-adevăr, bătrâna s-a apucat de treabă după datină. M-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să-mi citească din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se înstăpânea peste încăpere şi, cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, închide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era închisă, uşa, la fel. “Atunci de ce clipoceşte lumânarea pe pieptul mortului?”, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba, frecându-mă apăsat, mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să o găsească pe mama şi să-i transmită că băiatul ei a înviat. Să nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei. Pentru că nu puteau întoarce căruţa din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au întors în Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava şi, la spital, un medic m-a cusut, spunând că în viaţa lui nu mai văzuse aşa ceva.”
Pe cine a iubit mai mult
Întrebat de tatăl său pe cine iubește mai mult, băiatul a dat un răspuns premonitoriu: ”Cel mai mult țin la țăranul care muncește din zori până în noapte și nimeni nu-l apără, nu-i dă dreptate și, neavând bani să-și ia un avocat, nu câștigă procesele.” Studiază la liceul Aron Pumnul din Cernăuți, după care urmează Facultatea de Drept pe care o absolvă în anul 1937. Va profesa puțin timp avocatura în baroul Baia, însă apare o oportunitate de a intra în cadrul Ministerului de Interne pe postul de comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, iar între anii 1939-1941 este șeful biroului de Siguranță.
În avion cu Dumnezeu
În 1941 a plecat voluntar pe front, plin de elanuri tinereşti, dorind recâştigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o acţiune plină de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viaţa lui a rămas suspendată de un iluzoriu fir. Explozia unui şrapnel l-a rănit grav. Era plin de sânge şi toată falca de jos abia se mai ţinea într-un rest de cartilaj. Era desfigurat şi cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii îi dădeau două-trei ore de supravieţuire. Nu aveau cum să-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura şansă erau un spital şi un chirurg priceput. Acolo, în câmp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. În aer s-a auzit un zgomot întrerupt, de motor cu probleme şi, câteva secunde mai târziu, un avion nemţesc de vânătoare a aterizat, oprind chiar lângă părintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defecţiune la rezervorul de benzină. Nu era ceva grav, căci neamţul a şurubărit o vreme pe sub burta avionului şi motorul a pornit. Văzând că vrea să plece, un ofiţer român l-a rugat pe pilot să ia rănitul, să-l ducă la un spital. Neamţul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga să transporte un rănit. Era un avion de două locuri (pentru pilot şi observator) şi orice kilogram în plus reprezenta o catastrofă. Atunci, fără să mai stea pe gânduri, ofiţerul Ciurea a scos pistolul şi l-a pus la tâmplă aviatorului. Ori îl lua şi pe părintele, ori îl împuşca. Situaţia era pe muchie de cuţit. Cei doi nemţi s-au tras deoparte şi s-au sfătuit. Voiau să suie rănitul în cabină, să ruleze câteva sute de metri şi apoi să-l arunce din mers. Într-adevăr, rănitul a fost urcat cu chiu cu vai în carlingă, observatorul s-a chircit (numai el ştie cum) pe scaunul din dreapta şi avionul a pornit. După câteva minute, părintele l-a auzit pe observator spunându-i pilotului să nu-l mai abandoneze pe câmp. Avionul îşi recâştigase stabilitatea şi motorul funcţiona bine. Zborul a decurs fără probleme. În două ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, după care rănitul a fost dus repede la un spital, unde aştepta deja pregătită sala de operaţie şi toate cele necesare. “În tot acest timp, m-am gândit la multe“, îşi aminteşte părintele. “Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, salvatorul meu.”
Misiune și mucenicie
În urma acestei făgăduințe, merge la mănăstirea Putna. În această mănăstire a fost tuns în monahism în ziua de 2 februarie 1944 , dându-i-se numele de Adrian, iar părintele i-a spus în chip proorocesc:”Părinte, în ziua aceasta îl prăznuim pe Sfântul Mucenic Adrian, care a fost aruncat la fiare. Tot așa și tu, când vei fi aruncat la fiarele omenești, să nu te lepezi de Hristos!” Și avea să cunoască multe fiare omenești de-a lungul vieții sale, mai ales în cei 13 ani de temniță petrecuți la Brașov, Făgăraș, Jilava, Canal, Aiud, Periprava. Între anii 1944-1947, cât timp stă în Putna, urmează cursurile Facultății de Teologie de la Suceava.
În 1947 ajunge la București să studieze și Filozofia. La mănăstirea Antim întâlnește grupul Rugul Aprins, de care se alipește. Aici îi cunoaște pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influență covârșitoare – pe arhimandritul Benedict Ghiuș, Vasile Vasilache, Sofian Boghiu – de care a fost legat mai apoi toată viața -Petroniu Tănase, Roman Braga, Arsenie Papacioc și părintele profesor Dumitru Stăniloae. Renunță la facultate și se retrage la mănăstirea Govora, avându-l ca stareț pe Gherasim Bica. Slujește aici până în martie 1950, când Sandu Tudor îl cheamă la schitul Crasna. În decembrie este arestat în lotul Rugul Aprins, fiind condamnat la 8 ani de temniță grea și cinci ani degradare civică. Trece prin închisorile de la Târgu Jiu, Jilava, Făgăraș, Aiud, și Canal.
Eliberat în 28 septembrie 1956, încearcă să se întoarcă la Crasna de Gorj, unde fusese arestat, însă este gonit și amenințat cu moartea. I se recomandă de către un călugăr bătrân să vină la Lainici. Acolo îl găsește pe părintele Calinic Cărăvan care îl va ajuta să-și recapete sănătatea. În 1958 merge după mentorul său duhovnicesc, ieromonahul Agaton, viitorul Ieroschimonah Daniil, la mănăstirea Rarău, după aceea la Slatina, de unde este din nou arestat în februarie 1958 pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare. Este condamnat la 20 de ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică alături de tot lotul Rugul Aprins.
Revolta din noaptea Învierii
Părintele Adrian a trecut prin multe. Despre suferinţă şi moarte vorbea cumva în treacăt, ca despre niște prietene din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alegea amintirile cele mai frumoase: figura serafica a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.
“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zicea părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!“. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri.
Pomenit și la morți și la vii!
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.
În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”
Apostol al Bucureștilor
Trimis ca preot misionar în episcopia Clujului în 1967, slujește în mai multe locuri, iar în 1972 e transferat la mănăstirea Cheia din județul Prahova. După ce a trecut pe la mănăstirile Ciorogârla, Căldărușani și Viforâta, se întoarce în 1981 la Antim, în București. “ Venea dimineața de la ora 4 și spovedea până la ora 8, mărturisea părintele Mihai Stanciu, ucenic apropiat al Părintelui, apoi începea Sfânta Liturghie. Îi ținea locul părintelui Sofian când acesta era plecat să zugrăvească biserici. Atunci când mergeau împreună, se completau tare bine- părintele Adrian cu o trezvie și cu hotărâre în a mărturisi credința, iar părintele Sofian cu o blândețe și o bucurie lină pe care le radia continuu…Căutați să agonisiți smerenia! Și jertfelnicia. Iar dacă te-ai supărat cu cineva, nu sta așa! Mergi cu părere de rău și împacă-te cu el! Să nu apună soarele peste mânia voastră”
Părintele Adrian alături de părintele Sofian au fost Apostolii Bucureștilor. Mii de oameni au descoperit credința la picioarele lor, la Sfânta Spovedanie, prin cuvintele lor de învățătură și prin toată lucrarea lor.
Sfântul protector și ucenicul mărturisitor
Cu 13 luni înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, părintele Adrian a trecut în Împărăția Tatălui ceresc, sub oblăduirea sfântului său drag, Antim Ivireanul, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale vieți multpătimitoare. Nu întâmplător, Părintele Adrian Făgețeanu a fost eliberat din închisoare în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul, în 1956, a fost duhovnic în mănăstirea ce purta numele sfântului Antim și a aplecat la Domnul tot în această zi de 27 septembrie, în 2011. A fost înmormântat la mănăstirea Lainici, dorind să fie îngropat alături de starețul său, părintele Calinic.
Ales de Dumnezeu pentru o misiune aparte în Ortodoxia românească, părintele Adrian a fost un luptător de frunte și pentru întreaga Europă creștină. A fost un Luceafăr duhovnicesc al pământului României. Probabil Dumnezeu i-a dăruit lungime de zile deoarece orice zi în plus a Părintelui Adrian era un câștig pentru neamul nostru, un refugiu de evlavie și liniște.
”În închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu!“
"Iisus a răspuns: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit - acum, în vremea aceasta de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică." (Ev. Marcu 10: 29-30)
Bibliofrafie - Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. I, pag. 274-276)
- Sorin Preda - Extrase din articolul "La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic", apărut în revista "Formula AS", nr. 611/2004)
- revista Atitudini nr 19/2011