Părintele Dimitrie Bejan: Un erou, un munte de lumină un vulcan de credinţăFlorina Steliana Vasilescu 30.03.2018
“Cine primește suferința ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții o transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”- părintele DIMITRIE BEJAN
În sufletul sfințit de mirul rănilor…
Părintele Dimitrie Bejan, s-a născut în orașul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeși, cu șase copii, fiind singurul fiu rămas în viață. Crescut în șoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale Ana, și în căldura părintească a tatălui Ion, milostiv precum patriarhul Avraam, Dimitrie va jindui de mic să învețe carte: “Când am plecat la Seminar, tata a pus în fața mea o sapă și o carte și a spus < Alege!> Și am ales cartea, la 11 ani.“
După absolvirea Seminarului Veniamin Costache din Iași în 1931, devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) și al Facultății de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca professor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea facultății. Predă istoria la Liceul de fete ”Carmen Silva” din București și se înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoți în Basarabia. Înainte de război ajunge în Muntele Athos și e uimit de numărul mare de atunci al monahilor( 20-30 000 de călugări)
“Muream de foame și de frig, dar eram fericit!”
În 1940 primește cu suflet umil taina preoției la Cernăuți prin punerea mâinilor mitropolitului de vrednică pomenire, Tit Simedrea. „La hirotonie mi-am zis: Sunt la un moment crucial în viața mea. Dă-mi Doamne să slujesc frumos, cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete”. Părintele Dimitrie își va așterne sufletul în chip desăvârșit în brațele lui Dumnezeu, văzând în fiecare întamplare din viața sa o cercetare iubitoare a proniei Celui de sus. Ajuns în cetatea Hotinului, este numit preot militar la regimentul de vanători. „De atunci n-am mai fost liber până în 1964. Așa a fost voia lui Dumnezeu”. Temerarul preot militar va uda cu propriul sânge pământul înlăcrimat al Basarabiei. ”Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru”. Revenit pe linia întâi a frontului, părintele Dimitrie boteza și împărtășea mii de români și ruși deopotrivă. „În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujba, Sfânta Liturghie ori Sfânta Aghiasmă. Eram dotați cu altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată la un Paști, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia. Erau 3600 de oameni, toți cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtășania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: <Nu le da drumul în moarte, pană nu trec pe le mine!> Și a fost un creștin bun colonelul și a spus: <Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!> Și niciunul n-a rămas neîmpărtășit.”
“Parcă pluteam, parcă nu eram eu!”
În iarna anului 1942, luptând neînfricat sub cerul Stalingradului, părintele Dimitrie va cădea prizonier în mâinile rușilor, alături de alți 17 000 de români. Nevoiți să mărșăluiască zi și noapte către Urali, prizonierii români se frâng unul câte unul. “Eram muritori de foame. La locurile improvizate în parcuri, seara, oamenii își frigeau centurile sau tălpile de la bocanci și le mâncau scorojite. Au murit cei mei mulți”. Prizonierii sunt târâți către deșertul înghețat al Siberiei, spre fosta mănăstire Oranki, transformată de comuniști în lagăr de exterminare pentru ofițerii români și de alte naționalități. “Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta -47 de grade. Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage. Pământul nu putea fi săpat, morți erau mulți, toată ziua treceam pe lângă stive de morți. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldăre de stârvuri, te cutremurai. Era ca în proorociile lui Iezechiil, teribilă imagine de apocalips! Și am numărat noi atunci 19 312 morți, din toate națiile Europei”
Periplul părintelui Dimitrie prin lagărele rusești de muncă Oranki, Mănăstârca, Karaganda va purta aceeași amprentă a pustiului și a absurdului. Supliciile nu se rezumau însă doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porții generoase, și o cruzime grotească. “Am fost puși la sănii. Patru înainte, la oiște și alți patru la țepușe, o sută, două sute de sănii, poate mai multe, și-n jur escotă și câini lupi. Legați cu odgoane încrucișate pe piept, trăgeam sania după noi, încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Și asta în fiecare zi, fără repaus… și asta în fiecare iarnă, un an, doi, trei, patru”. În ciuda atâtor strâmtorări care sunt anevoie de îndurat de un simplu om, dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar fi revărsat cu îmbelșugare asupra firii lui slăbănogite, părintele Dimitrie Bejan se simțea totuși, în condiția de prizonier în lagăr, tot mai liber și mai descătușat în “bucuriile suferinței”.
În închisoarea militară
Cutezanța de a încrusta pe o coajă de mesteacăn cuvintele ”Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești” îl va costa un nou proces. În 1948, Tribunalul Militar din Moscova îl va condamna la moarte. Luminat de Duhul Sfânt, părintele contestă sentința afirmându-și identitatea de român și cerând să fie rejudecat de o instanță din țară. Surprinzător, rușii îl repatriază. Urmează temnițe și lagăre românești (Jilava, Văcărești, Aiud, Canal și Cavnic, încă 16 ani cu același simțământ firesc de eliberare din derizoriul vremelniciei, mărturisit cu o uluitoare seninătate în amurgul vieții. ”Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. Am avut și tifos dar am trecut prin el ca gâsca prin apă…Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă viețile sfinților.” În ianuarie 1950 i se va înscena procesul. Înfierat ca “mare dușman al comunismului”, considerat a fi deosebit de periculos pentru marea lui putere de convingere, părintele va fi condamnat la 7 ani închisoare în cetatea morții, la Aiud.
“Trebuie să accepți suferința”
În noiembrie 1950 sunt deportați la Canal, acolo unde se puteau nimici cu ușurință și ultimele rămășițe ale răzvrătirilor răzlețe. “Aici repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi prin normele de muncă, nimeni nu te mai ridică. Ești pierdut.” Și pentru că într-o zi lucrează mai puțin, sancțiunea nu întârzie să vină - e scos din colonie și trimis în brigada preoților, total izolați, trimiși pe șantierele cele mai grele, hrăniți cu resturile de alimente de la bucătărie. În vreme ce clopotele bat vestind Învierea, în timpul umilitoarelor percheziții, părintele strigă: “Hristos a înviat, fraților!” Este trimis la carceră dar osânditul la moarte simte mâna lui Hristos atingându-i fruntea.“Diafan, transfigurat, Iisus plutește pe lângă sufletul meu… Dulce ești, Doamne, în suferințele pe care ni le îngădui! Fă-mă, Doamne, bun! Bun ca un Om!”
“Am evadat spre cer!”
În 20 octombrie 1951 este trimis să fie operat de chisturi pe intestin și rinichi la închisoarea Văcărești. După o operație de patru ore, este lăsat nesupravegheat de sanitarul temniței, însă Dumnezeu, în gingașa Lui iubire, va veghea la căpătâiul părintelui, iar tăieturile de cuțit se vor închide cuminți, spre surprinderea doctorilor. Din nou Aiudul – aceeași sfâșietoare foame, același necruțător frig. Distrofia și cașexia își arătau roadele. În fiecare noapte căruța morții cu calul șchiop căra la cimitir unul sau mai mulți dintre ei.
Zădărnicind încercările de reeducare ale politrucilor, părintele Bejan este zvârlit în bezna Zarcăi. “Și ce a urmat a fost plângerea și scrâșnirea dinților. Am trăit iadul la Zarcăi.” Rezistența psihică, mai ales a celor tineri, e sfărâmată… ”S-au înmulțit cazurile de nebunie. Unii strigă, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioși. Alţii dimpotrivă – toropiți, tăcuți, cu ochii ficși, încep cuvinte care rămân doar începute. Unii plâng cu vaiete sfâșietoare. Plânsul lor cutremură. Numai tinerii înnebunesc. Ce este în adâncul sufletelor lor? Ce rupturi, ce prăbușiri se petrec acolo?”
“Eram toți una, cu un cuget și o inimă”
“Cum am intrat în pușcărie, cu dragoste de neam, tot așa am ieșit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut c-un stat de om”. Nădejdile eliberării se destramă subit când milițianul îi comunică laconic verdictul: „Acum ești om liber. Numai că te vom trimite în Bărăgan. E bine și frumos. Veți lucra la fermele de stat”. Într-un sat părăsit de bănățeni, cei trei sute de români deportați își mângaie aleanul în bisericuța de la Răchitoasa. Cei trei ani petrecuți acolo alături de preotul Tarcea vor încălzi sufletul părintelui Dimitrie cu făclia curată a credinței și a dragostei frățești, ca în vremurile de început ale Bisericii creștine. „În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzație: că trăim creștinismul în umbra bisericuței noastre. Eram toți una, cu un cuget și o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos”. Și astfel li se mai pune la cale un proces.
Anii încecărilor au luminat potecile
În 1959 părintele Bejan este rejudecat la Constanța pentru predicile și activitatea pastorală desfășurată la Răchitoasa și condamnat, în calitate de șef al lotului, la muncă silnică pe viață. Din nou în zeghe la Jilava și Aiud. Intrat în morișca reeducărilor colonelului Crăciun, părintele nu se descumpănește. Despre această perioadă a Aiudului Demostene Andronescu avea să scrie: „Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cisma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise și au fost împinse la sinucidere sute și mii de conștiințe. Aiudul acelor ani a fost frate geamăn cu Piteștiul.”
“Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Odată cu Decretul din 1964, părintele Dimitrie Bejan părăsește zidurile Aiudului. “Am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. <De unde vii?>, m-a întrbat. <Vin din rai!> i-am răspuns. <Nu vezi că strălucesc?> Eram așa de fericit! <Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri?> Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu!” La 1 mai 1965 este numit preot paroh în satul Ghindăoani din județul Neamț. Timp de cinci ani și jumătate se va dărui cu toată ființa slujirii altarului și catehizării sătenilor. “Acolo am făcut misiune frumoasă. Oamenii erau foarte credincioși și eu slujeam ziua și noaptea.” Aceeași mână nevăzută a lui Dumnezeu îl va salva de la moarte prin otrăvire, când într-o duminică la Sf. Liturghie va consuma vinul amestecat cu sodă caustică adus de două femei la altar.
Luat de Securitate într-o zi de octombrie a anului 1970, va fi judecat la Protoieria Târgu-Neamț, pensionat forțat și consemnat la domiciliu obligatoriu în Hârlău până în decembrie 1989, când îl va salva de la linșaj pe securistul care îl păzea. Cererile repetate de a intra în mănăstire i-au fost refuzate la presiunile aceleiași Securități vigilente care nu va pregeta să-l denigreze până la moarte. Își petrece ultimii ani din viață la Hârlău. Gânduri și trăiri din anii de captivitate și surghiun se vor aduna în filele cărților ce ne încântă sufletul: Bucuriile suferinței, Oranki. Amintiri din captivitate, Vifornița cea mare, Hotarul cu cetăți, Satul blestemat. În ziua de 21 septembrie 1995, slobozit din vasul de lut al trupului, sufletul părintelui Dimitrie Bejan a zburat către cer. Testamentul lăsat ca la înmormantare să nu i se predice și nici flori să nu se arunce, va fi împlinit întocmai.
Cuvintele părintelui se așează tihnit în inimile noastre…. ”Îmi răsar vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente, cuștile de beton și fier de la Interne. Jilava cu marile încercări. Aiudul și Gherla, unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul pecetluit până la a Doua Venire cu miile de cruci ale celor răstigniți și minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost și au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunțile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruință sunt visurile noastre pentru ziua de mâine.”
“Cum am intrat în pușcărie, cu dragoste de neam, tot așa am ieșit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut c-un stat de om [...] În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzație: că trăim creștinismul în umbra bisericuței noastre. Eram toți una, cu un cuget și o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos.”
Bibliografie – revista Atitudini nr 53/2018 – material realizat de maicile de la Paltin Petru-Vodă