Părintele Ilie Lăcătușu - Sfântul din GiuleștiFlorina Steliana Vasilescu 12.10.2017
Indiferent de ce se întâmpla în jurul său, era mereu cu mintea la Dumnezeu.
Sfinţii, aceşti prieteni ai lui Dumnezeu, jertfindu-se şi rugându-se pentru lume, s-au învrednicit de slava lui Dumnezeu. Ei sunt “zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor”şi vor fi părtaşi la judecata lumii.
Darul Duhului Sfânt umbrește Biserica lui Hristos și o călăuzește până la sfârșitul veacurilor către împărăția cea veșnică. O mare binecuvântare dăruită zilelor noastre de Dumnezeu, spre adeverirea vieții celei înnoite prin Duhul Sfânt, sunt Sfintele Moaște ale celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Trupurile nestricăcioase ale sfinților au fost dintotdeauna izvor de bucurie, pace și mângâiere duhovnicească celor ce se închină lor cu credință și cu dragoste.
Descoperirea din cimitir
După aflarea moaștelor Sfântului Ioan Iacob în 1980, o altă mare binecuvântare s-a dăruit binecredincioșilor români în ziua de 29 septembrie 1998, când trupul preotului Ilie Lăcătuşu, plecat la Domnul în urmă cu 15 ani, a fost găsit întreg și răspândind bună mireasmă. Trupul avea o greutate de 7-8 kg și toate caracteristicele Sfintelor Moaște - nestricăcios, frumos mirositor, uscat și ușor, pielea de culoarea alunului, păstrându-și dimensiunile și aspectul, nepricinuind teamă celor care îl privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme.
Cine este, de fapt, Părintele Ilie Lăcătușu? Este un preot care s-a sfințit nu în mijlocul pustiei, ci în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie și fără compromisuri umilința vieții de întemnițat.
Orientat spre cer
Părintele Ilie s-a născut de Sfântul Ierarh Nicolae, pe 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile, judeţul Vâlcea, dintr-o familie cu mulți frați. Mama era o ființă deosebit de evlavioasă, iar tatăl, cântăreț bisericesc, avea mare grijă să ducă copiii la biserică. Părinții le-au semănat în suflete dragostea și dorința de a-L descoperi pe Dumnezeu. Şi-a dorit de mic copil să-I slujească Lui și astfel, îndemnat de suflet și de cuget, dar și de părintele din satul natal, urmează cursurile Seminarului Sfântului Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, iar în 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe care o absolvă cu înalte aprecieri, în 1934. Noblețea sa sufletească se evidențiază din primii ani ai tinereții. Datorită comportamentului său, părintele a primit la terminarea cursurilor seminarului din Vâlcea un premiu “pentru înalte virtuți care îl disting de colegii săi”. Încă de atunci, părintele s-a făcut remarcat prin grija de a lua partea celor oropsiți. La puţin timp a fost hirotonit la parohia Orișca de Jos, iar peste câteva luni, la Buicești, în Mehedinți. Și aici a dovedit râvnă deosebită, pricepere, apropiere de problemele și grijile oamenilor. În 1940, după începerea celui de al doilea război mondial, când trupele românești au primit ordin să treacă Prutul, a făcut parte, împreună cu ÎPS Nifon al Olteniei, din Misiunea ortodoxă română care a dus cuvântul Sfintei Evanghelii și în zona dintre Prut și Nistru, mai întâi la Odessa, apoi în Transnistria. Revine în 1944 la datoriile spirituale din parohia Buicești.
Ghimpe pentru comunişti
Din pricina râvnei sale mărturisitoare a devenit un ghimpe în ochii regimului ateu al veacului trecut şi, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a împiedicat deloc în propovăduirea “Cuvântului Adevărului”, căci se temea mai mult de Dumnezeu decât de oameni. A suferit pentru biserica şi neamul său, pe care le-a iubit, ducându-şi crucea grea prin închisori, asemenea părintelui Dumitru Stăniloae, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor -mort la închisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosinghelilor Nicodim Măndiţă, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, tânărului Constantin Oprişan – mort la închisoarea Piteşti, a studentului Valeriu Gafencu şi a multor altora.
Privind cu stăruință la semnele timpului său, s-a ridicat și a stat ca un adevărat stâlp și părinte duhovnicesc în fruntea obștii sale, propovăduind împotriva comunismului ateu și bolșevizării României. Lupta împotriva sistemului totalitarist din România i-au atras persecuția şi calvarul.
Arestat - fără să fie condamnat - în anul 1952, a fost trimis la Canal, la coloniile Galeş şi Peninsula, în celebra brigadă a preoților. În 1954 a fost eliberat, dar paharul suferințelor nu se umpluse. Deși familia sa avea cinci copii, din august 1955 îi rămâne în viață o singură fiică, Maria Sabina. Întrucât îi întărea pe cei din jur în credință, nădejde și solidaritate, din 1959 pânã în 1964, a fost arestat şi condamnat la muncă silnică în Deltă, la Periprava, unde l-a întâlnit pe părintele Iustin Pârvu . Acolo s-au petrecut fapte demne de vieţile sfinţilor.
În foame şi suferinţă
Părintele Ilie era un om al rugăciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul său, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugăciunea lui era profundă şi neîncetată, ceea ce îl fãcea să vadă lucrurile mai clar, în profunzimea lor, mai aproape de Adevăr. Era un bun sfãtuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stătea mereu retras şi medita, iar de câte ori apărea câte o problemă în cadrul închisorii, mereu găsea soluţia duhovnicească spre salvarea colegilor de suferinţă. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau să evadeze, alţii intenţionau să se sinucidă, iar alţii să se lepede de Hristos, pentru a scăpa de chinurile la care îi supuneau călăii. Foamea şi suferinţa atinseseră culmi maxime. În aceste împrejurări, părintele Lăcătuşu pe mulţi îi îmbărbăta, altora le era alinare, fãcând ca sfaturile sale să fie un bun leac pentru cei închişi împreună cu el. Cu toate presiunile ce se fãceau asupra lor, rugăciunea şi răbdarea, iubirea, nădejdea sau mai ales credinţa, îl ajutau pe părintele Ilie să-şi menţină pacea interioară, rămânând astfel neclintit în faţa urii şi a răutăţii, a violenţei şi a tuturor lucrărilor cu adevărat demonice ce se exercitau asupra celor întemniţaţi. Mereu găsea soluţii pacificatoare, iar împotriva “ighemonilor” închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vină era că nu putea fi reeducat. Erau munci care nu urmăreau decât anihilarea voinței şi exterminarea fizică a deţinuţilor.
Minunea de pe canal
Părintele Justin Pârvu ne-a lăsat o mărturie importantă din acel ținut expus unor mari variații de temperatură, cu ierni năprasnice și vânturi foarte puternice: “Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, pentru a tăia stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată! Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi! Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de minus 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât se vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci! Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”(Pr. Justin Pârvu - Din temnițe spre sinaxare)
Niciodată supărat!
S-a nevoit mult, făcând muncă silnică până în ziua de 6 iunie 1964, când a fost eliberat. I s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, părintele Ilie a slujit în parohia Gardești din judeţul Teleorman, unde a renovat o biserică pictată de Nicolae Grigorescu, iar în 1970 a fost transferat în judeţul Ilfov, la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, a fost pensionat.
Din relatările lui Mihai Spirache, nepotul părintelui, aflăm: “Aceasta este perioada în care l-am cunoscut mai bine, pentru că l-am văzut mai des și pot să vă spun, cu toată dragostea, că nu l-am văzut niciodată supărat. Sau poate tocmai atunci când era mai supărat, atunci zâmbea. Avea o voce calmă și blândă, avea un duh liniștitor, avea o lumină în ochi…Era căutat de credincioșii însetați de cuvântul viu al părintelui. S-a retras în adânc de smerenie, rugându-se, postind și răbdand până și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului…. Pentru familie și pentru cei care i-au stat în apropiere, trăirea exemplară a vieții sale morale și religioase, cât și suferințele prin care a trecut au fost și au rămas întărire de credință. Era smerit, blând, drept, grăia cu deosebită înțelepciune și pricepere, era dulce la cuvânt și avea inimă milostivă. Părintele Ilie Lăcătușu a iubit mult oamenii și pentru mântuirea lor a ales calea crucii, rămânând în amintirea celor care l-au cunoscut drept un model de viață trăită în slujba lui Dumnezeu.
Pelerini la moaştele părintelui
Suferinţele din timpul vieţii i-au afectat foarte mult sănătatea şi din acest motiv şi-a petrecut sfârşitul vieţii în spital. Profeția părintelui a fost că va trece la cele veșnice la 22 iulie 1983 și cã, soţia sa va înceta din viaţă peste 15 ani, ceea ce s-a și împlinit. Pe 22 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei părintelui Ilie, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era neputrezit, uscat şi plăcut mirositor. Părintele şi-a cunoscut ziua morţii şi a mai ştiut că Dumnezeu l-a umplut de har, ca pe un sfânt ce este.
La aflarea sfintelor moaşte, fiica părintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş încă în viaţă, a anunţat descoperirea Arhiepiscopiei Bucureştilor. Câteva luni mai târziu, pe postul naţional de televiziune, a fost difuzat filmul documentar “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgă, în care este prezentată descoperirea.
Vestea aflării moaştelor părintelui Ilie Lăcătuşu s-a răspândit în toate colţurile ţării. Credincioşi, călugări şi preoţi îl cinstesc pe părintele Ilie ca pe un sfânt şi se roagă pentru grabnica sa canonizare. În prezent, moaştele părintelui Ilie se află în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost așezat, într-un sicriu nou, din sticlă, putând fi văzut de oricine. Cei care ajung să se închine - și nu sunt deloc puțini! – părintelui cel mult pătimitor, mărturisesc toți că rugăciunile lor cele de folos sunt ascultate și, ca un grabnic ajutător ce se află, nevoile le sunt împlinite. Minunate sunt căile prin care părintele îi cheamă pe cei aflați în suferință și, cu dragoste nemărginită, îi ajută să învingă încercările care-i trudesc! Minunată e grija pe care ne-o poartă și permanenta aplecare către suferințele noastre, niciodată indiferent la chemarea noastră!
Lecția cu adevărat folositoare este să înțelegem că părintele înseamnă pentru noi toți și pentru fiecare în parte, un exemplu de trăire creştină a acestor vremuri, în care ni se arată că, indiferent cărei epoci şi cărui loc aparţii, poţi dobândi harului Duhului Sfânt. Să nădăjduim, deci!
Părintele Ilie era un om al rugăciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul său, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugăciunea lui era profundă şi neîncetată, ceea ce îl fãcea să vadă lucrurile mai clar, în profunzimea lor, mai aproape de Adevăr.
“Mare minune a fost atunci! Că dimineaţa, când am intrat noi în apă, era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”(Pr. Justin Pârvu - Din temnițe spre sinaxare)
Bibliografie: – “Fericiți cei prigoniți – martiri ai temnițelor românești” , Revista Atitudini nr. 27/2013