Părintele Mărturisitor Ilarion FeleaFlorina Steliana Vasilescu 01.11.2016
„Ca preot, Părintele Ilarion Felea m-a depășit. Dacă eu sunt teolog, el este și trăitor!“ (Dumitru Stăniloae)
Deşi uitat pe nedrept de generaţiile contemporane, părintele Ilarion Felea se numără printre marii mărturisitori ai Bisericii noastre, pe care a slujit-o cu râvnă nu doar prin cuvânt, ci mai ales cu viața sa: este unul dintre cei care și-au lăsat trupul de mucenic în „antimisul neamului românesc”, Aiudul.
„De El ascult! Fie voia Lui!”
Despre părintele Ilarion Felea cunoscătorii spun că a fost un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe. A absolvit Academia Teologică din Sibiu și a obţinut titlul de doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității din București cu teza: „Pocăința. Studiu de documentare teologică și psihologică”. A devenit apoi profesor și rector al Academiei Teologice din Arad, dovedindu-se un neîntrecut misionar prin cuvântul rostit de la catedră şi de la amvon, dar şi prin cuvântul scris.
Vina pentru care Părintele Felea a fost condamnat la 20 de ani de temniță grea o aflăm de la părintele Tudor Damian, care ne relatează principala acuză adusă în proces: „ Ai știut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de stat, și totuși ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică”... Cu dârzenia sa de mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar şi păstor de vocaţie, îi spunea preotului Moise Velescu: « Frate Moise, ştiu urmările şi ştiu ce mă aşteaptă, dar eu sunt preot, un slujitor al lui Hristos, sunt un trimis al Lui cu o misiune precisă şi clară: să trăiesc ca El şi despre El le vorbesc oamenilor şi eu de la El vreau să ascult! Fie voia Lui!»
Duhul Adevărului în Academia Română
În închisoare Părintele Felea a fost, alături de Părintele Dumitru Stăniloae, o flacără arzândă a rugăciunii, hrănind pe mulți pătimitori cu cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viață, slujind ori de câte ori se putea Sfânta Liturghie pentru cei aflați „în întuneric și în umbra morții”. Părintele Ioan Sabău ne-a lăsat mărturia plină de smerenie a părintelui Stăniloae care, cucerit de evlavia și trăirea Părintelui Felea, i-a spus: „Ca preot, Părintele Ilarion Felea m-a depășit. Dacă eu sunt teolog, el este și trăitor!“
Părintele Crăciun Oprea avea să-l descrie mai târziu: “Omul acesta, înainte de a cita pe cineva, pe un sfânt, un părinte duhovnicesc, a experimentat el însuși, adică a trăit el ce învață pe alții. Așa l-am cunoscut: smerit, sobru, deosebit de comunicativ şi deschis sufletește față de orice om. Părintele a fost atât de prețuit încât una din lucrările sale, intitulată Duhul adevărului, a fost premiată de Academia Română de atunci, care nu era atee. Și toate celelalte lucrări ale sale, sunt deosebit de prețuite în sânul Bisericii noastre”
Spre Tabor
Însuși Domnul l-a iubit și l-a chemat la El, îmbrăcat în slavă și mantie de mucenic: pe 18 septembrie 1961, în urma chinurilor îndurate, Părintele Ilarion a urcat din Biserica luptătoare din Aiud în cea triumfătoare din ceruri. A lăsat ca moștenire spirituală o adâncă operă teologică, care în mare parte s-a publicat în ultimii ani, în volumele “Spre Tabor” lucrare apreciată de părintele Justin Pârvu ca fiind “cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”.
Redăm mai jos câteva rânduri din această inspirată operă:
Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea și cât de mult urâm păcatul. Pământul își are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ, izvoarele sunt puteri de viață și de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare și înviere duhovnicească, de ispășire și sfințire, de mângâiere și fericire cerească.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu și ne spurcă; rugăciunea ne spală, ne sfințește, ne deschide din nou calea spre lumina și iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. În rugăciune ne apropiem de Dumnezeu și Dumnezeu de noi. Rugăciunea e scară spre cer și cheia minunată prin care se deschide raiul. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor se parfumează de mirosul lor. Așa și omul care petrece mult timp în rugăciune, își parfumează sufletul cu însușirile vieții divine.
Rugăciunea umple inima de frumusețe și de iubire, de pace și de bucurie, de sfințenie și de toate virtuțile dumnezeiești. De aceea pe bună dreptate a fost numită sărbătoarea bucuriei. Cine trăiește o viață de rugăciune neîncetată, de trezvie și de smerenie, poate prăznui în fiecare zi și în fiecare ceas, în inimă, în chip tainic, o sărbătoare de bucurie.
Cel mai popular deţinut
“Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea! Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea în Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog.
Îl cunoşteam noi, bihorenii şi arădenii, îl cunoşteau şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La catedrală credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă întotdeauna predicile lui, atât era de iubit. La Academia Teologică, catedra lui se transformase în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet toată lecţia din ziua aceea.
Fizic era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi. Era moţ de la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii: „Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!”… şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea în vremile de vrednicie ale moţilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales la cei tineri. În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea.
Prohodit în codul morse
Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe părintele Felea l-am petrecut cu sufletele, noi, „fraţii şi rudeniile lui” de idealuri şi suferinţă. N-a fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa „se planifica” în puşcăriile comuniste. Oamenii, respectiv noi deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii.
Aflând vestea mutării sale la Domnul, am sta de veghe două seri, până l-au dus la groapă la „Trei plopi”, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarmă cei de jos de lângă morgă, unde era trupul părintelui: „Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!”. Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră ducându-i sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.
Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acuma începea „prohodul”. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi se rugau după rânduială: „Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Acestea le rosteau toţi chiar dacă în celulă nu era preot. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima celui răposat, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu, însă ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap se punea celui răposat un stâlp de lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste atât mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul „Amin!”- se mai auzeau morsele la perete şi calorifer: „Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”.(Pr. Ioan Bărdaş - Telegraful român nr. 31-34 din 1994, pag. 4)
Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc.
Bibliografie:
Matei Marin, Fericiți cei prigoniți – martiri ai temnițelor românești, București –Bonifaciu, 2008; pr. Ilarion Felea - Pildele Mântuitorului, Fundația Justin Pârvu, 2014; Seiche Fabian – Martiri și mărturisitori români din sec. XX, închisorile comuniste din România- Făgăraș, Agaton, 2014.
Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea și cât de mult urâm păcatul. Pământul își are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ, izvoarele sunt puteri de viață și de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare și înviere duhovnicească, de ispășire și sfințire, de mângâiere și fericire cerească. - Ilarion Felea
Părintele mărturisitor Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961, la Aiud)