Pictorul și mărturisitorul Vasile PascuFlorina Steliana Vasilescu 17.02.2022
“Eram leșinat de supărare printre oamenii care mă lăudau că-s băiat deștept…”
Când vremurile ne răvășesc ființa, întoarcerea la rădăcini apare ca posibil și necesar răstimp de tihnă. Numai privirea țintită spre cer și învățătura celor ce ne-au zidit ca neam ne mai pot ostoi setea de odihnă sufletească, în care să ne regăsim contururile și cărările. Vă invit să mă urmați în încercarea de a cunoaște un neasemuit semen de-al nostru, a cărui prezență discretă prin tăcere dar fermă în lumină – caracteristică pictorilor de biserici - se dăruiește în paginile jurnalului său. Jurnal ce avea să-i aducă o condamnare la 10 ani de închisoare. Paginile sale, recuperate de familie, dar deocamdată publicate într-un prea mic tiraj, ne confirmă un gând mai vechi: Credința fără mărturisire e neimplinită! Am ales crâmpeie de mărturisiri și le-am grupat în intervale de timp ale creșterii, impresionante dovezi ale unei vieți dăruită slujirii lui Dumnezeu și oamenilor prin icoană și cuvânt.
Copilul și mănunchiul de daruri
Dumnezeu adună din când în când și răsădește adânc, într-un suflet trudnic și răbdător, daruri și haruri ce luminează pământul sute de ani după… Alesul e căutat în neam, cu rădăcini puternice de ascultare și credință pentru ca, împlinită, menirea lui să fie vie în sufletele oamenilor …și să rodească! Din ce adâncuri crește seva izvoarelor de daruri, numai El știe...”Veți ieși din mijlocul lor și vă veți osebi”– sub imperiul acestui îndemn-proorocie avea să înflorească personalitatea celui mai mare dintre cei 8 copii ai familiei Mihai și Maria Pascu din Giurgeni, comuna Corni aparținând, pe atunci, județului Tecuci. Sat de oameni simpli și truditori, țărani cu frică și dragoste de Dumnezeu, cu obiceiuri și tradiții care aveau să așeze în sufletul copilului Vasile duioase amintiri: “Apoi, duminica și sărbătoarea, tare mult îmi mai plăcea! Totul era vesel și luminat- candela aprinsă la icoană, busuiocul după icoană, schimbat sau aranjat de bunica, găteala paturilor, măturat și stropit cu apă pe jos, toate-mi plăceau...iar sărbătoarea era multă bucurie sufletească în casa noastră, căci toți serbau, nimeni nu mai lucra și mai veneau și musafiri…Îmi amintesc ce multă credință era la tata acasă ... lunea, miercurea și vinerea țineam post și noi și cei ce veneau la noi…” Greutățile îl însoțesc de mic la fiecare pas. Sunt ani de război când tatăl pleacă de acasă și se întoarce rănit, când unchiul Vasile moare pe front, iar bunicul învață să își ostoiască durerea în versuri de doină…
Descifrând tristețile și bucuriile
Într-o familie modestă și numeroasă, unde munca era la rang de condiție existențială, copilul descifrează tristețile și bucuriile satului cu ochi ageri și minte sprintenă. Atent la toate, învață să iubească și să strunească cele șapte animale pe care le ducea la păscut, își însoțește părinții la munca câmpului și, mai ales, merge la școală, într-un sat vecin – acolo unde i se spune de mic că e harnic: „Tare era greu de dus la Tătărăști, vreo 3 km, mai ales iarna. Îmi luam mămăliguță și cu ceapă în traistă și mâncam la ora 12 acolo, căci nu puteam veni acasă...În recreația mare eram cel mai poznaș, fugeam pe lângă hora de copii și toți se stricau de râs..iar în clasă când învățam alfabetul, de multe ori mă duceam cu tăblița complet scrisă la doamna și …spunea că sunt harnic…. În vacanță, copil de 8-9 ani, mergeam la toate treburile câmpului. Se mirau vecinii de hărnicia mea în toate direcțiile.” Din clasa a doua, la școala din Drăgești, apare în viața sa domnul învățător Gheorghe Focșa,“un om tare curat și elegant… om bogat și fin, care ne învăța mai cu asprime, mai metodic..”. Cu darul său de priceput pedagog, acesta avea să descopere în micul Vasile calități deosebite și să i le cultive cu dragoste, dovedind o puternică înrâurire asupra formării lui. „Cam din clasa a III-a am fost evidențiat la învățătură și la cumințenie și munca practică. De multe ori, domnul s-a dus pe la tata și m-a lăudat, așa că am fost ales mânitorul școlii”. Vasile dovedește de mic aptitudini de bun organizator, întreprinzător și curajos răspunzător fața de cei mari. Se face plăcut și impune un soi de admirație aparte, sămânță ce avea să rodească în mărturisitorul de mai târziu. „Eu eram tare iubit de școlărime, de doamnele învățătoare, de colege mai mari sau mai mici, pentru găteala ce mi-o făcea mama, cu gust moldovenesc și curat tradițional, pentru chipul feței mele roșcovane și rotunde ca a fetelor frumoase…Îmi amintesc că, așa copil cum eram, zburdalnic, frumușel la chip cu ochii căprui, părul castaniu, nu prea slăbuț, îmbrăcat în cămeșă și ițari și-ncins cu bete, desculț ori cu opinci sau ghete, cu pălărie de paie făcută tot de mine la lucru manual…eram admirat de toți. Dar admirația lumii, tineri, colegi, bătrâni…am putut-o dobândi mai ales prin bunul sfat, ce obișnuiam a-l da celor întristați.”Sfatul și buna rânduială erau atunci la mare preț și firesc împământenite la tot omul creștin și bun gospodar. Dar, de obicei, acestea erau atribute ale senectuții. Bătrânii sfătoși, cu barba și mustața ninse de ani rămâneau uimiți de curajul, încrederea și înțelepciunea dovedite de copilul pătruns de credință și duh luminat. “Pe unde mi se dădea prilej să sfătuiesc, sfătuiam cu căldură sufletească și c-un duh arzător, că imediat schimbam starea proastă sufletească a celor pe care –i sfătuiam.
”Halal de mă-sa care l-a făcut!”
Odată trei bătrâni se certau. După ce am aflat care e cauza, am început să-i sfătuiesc, așa cum se cuvine, ca un copil de 10-12 ani, adică spunându-le că prin ceartă nu numai că se necinstesc, ei ca oameni bătrâni, necinstesc și Sfânta Sărbătoare de azi a lui Dumnezeu și că numai diavolul îi face să greșească așa mult și să se facă de râs față de oameni, mai ales față de tineret, cărora le dau un exemplu prost, și-l supără și pe Dumnezeu, spurcând Sfânta zi de Sărbătoare. Cei trei moșnegi au plâns, m-au sărutat, m-au întrebat al cui sunt și de unde sunt, apoi s-au îmbrățișat și ei, devenind prieteni, iar eu cu vără-meu ne-am continuat drumul și cu urechea trăgeam spre ei să văd ce zic și auzeam cuvinte ca acestea:< Halal de mă-sa care l-a făcut, aista o să fie popă că ghine mai știe să sfătuiască!>” Din buna rânduială a lui Dumnezeu n-avea să ajungă preot pentru că o altă slujire îl aștepta, mai specială, mai sensibilă, mistuitoare și jertfelnică… Inima lui de copil aduna ca hrană pentru cărările viitoare, dincolo de încercări și poveri, uneori prea grele pentru umerii săi, un soi de atenție sporită pentru frumosul din simplitatea fiecărei zile, pentru tainele din micile răstimpuri de odihnă, pentru freamătul de sfințenie după care sufletul lui tânjea…”În zi de sărbătoare, în casa noastră era o mare bucurie, care nu se poate descrie cu vorbe! Lumina soarelui pătrundea altfel pe geamuri, îmbrăcămintea oamenilor radia parcă un miros de bună mireasmă, lutul proaspăt lipit pe jos din ajunul sărbătorii și acum stropit cu o cană de apă în semicerc pentru sporirea și mai mare a curățeniei – și aceasta îi dădea parcă un miros întru totul tămâios, bisericesc, sărbătoresc…”
Sculpturi în inimă
Dar sărbătorile erau puține și treceau repede. Celălalt timp însemna muncă și responsabilitate pentru fiecare, cu un program regulat înainte și după școală „încât nu-mi amintesc când îmi mai făceam lecțiile…că și la munca câmpului și la învățătură mă sileam de zor. Foarte puțin mă odihneam. Noaptea mi se părea prea mică…” Iar încercările sunt pe măsura strădaniilor: dragostea de muncă îl trece prin cumpene grele din care Dumnezeu îl scoate mereu mai puternic, mai atent, mai curajos. Căruța încărcată cu fân se răstoarnă ținându-l prizonier mai bine de o oră, un șarpe peste care calcă în fuga după animale își varsă veninul în călcâiul desculț și alte asemenea dovezi ale unei vieți ”zbuciumate și cât se poate de periculoase”. Episoadele pendulează între comic și dramatic, dezvăluind multiplele fațete ale piesei în care rolul principal îl deține. De altfel „la școala primară eram socotit un artist în arta dramatică. Domnul Focșa dădea piese de teatru cât mai multe pe an și mai ales la sfârșit de an, că i se dusese vestea cea bună, pe toate meleagurile acelea, ca celui mai iscusit învățător…Toate acestea - școala și sărbătorile hramurilor, se sculptau în inima mea, împodobind-o pentru mai târziu, când voi deveni și pictor, pentru a ilustra această viață țărănească.”
La sfârșitul celor cinci clase primare, la examenul unde au participat șapte școli din împrejurimi, Vasile a ieșit primul, cu media 10, făcând multă cinste școlii din Drăgești și învățătorului său. Hotărăște să urmeze la seminarul din Ismail, pentru care se și pregătește cu sârg, spre nemulțumirea tatălui care-l pierdea de la muncă. „Toamna, la marea insistență a dlui Focșa și a consătenilor, că sunt un element valoros, deștept și că trebuie absolut să merg la școală, mai departe, am plecat la Ismail pentru examen.” Deși obține note mari la scris și la oral, e respins la partea principală – cântul. ”De aici înainte, necazurile de-acasă s-au împletit cu acest mare necaz și eram leșinat de supărare printre oameni care mă lăudau că-s băiat deștept.”
Școală în cuibarul de câlți
Urmează câteva luni de amară frământare în care se gândește să meargă la Adjud să se facă fotograf. ”Zi și noapte în vremea acestei perioade…plângeam și eram amărât până la înecăciune. Vedeam totul trist…căutam tot timpul să mă ascund de lume…”. Până când preotul din sat îi sugerează o idee fericită, aceea de a urma în particular la gimnaziul General Averescu din Adjud. Tot preotul îi depune actele, în ultima zi de înscriere, și îi cumpără cărți de clasa I gimnazială, oferindu-se să-l și mediteze. Materia părea grea, meditațiile încurcate. Ca să poată pregăti examenele din iarnă, se refugiază în casa părăsită a bunicului, rămasă adăpost de păsări. „Aici era o râșniță. Am curățat-o de găinaț și mi-am făcut un cuibar de câlți…Astfel m-am învelit cu cânepa bine pe gât și pe picioare, lăsam liber atât cât puteam să văd cartea pentru a citi… De multe ori nu mai puteam ține cartea în mână, înghețându-mi mâna, ba și picioarele și fălcile…”
Truda nu-i este zadarnică; ia toate examenele din an și, din toamna următoare, înscris în anul doi, stă la o gazdă. Acum începe perioada de conturare a vajnicei sale personalități. Nimic nu-l oprește din calea spre învățătură, nici nebuniile colegilor, nici metodele mai mult sau mai puțin pedagogice ale profesorilor. Capătă admirația tuturor, inclusiv a directorului, pentru felul serios, onest și curajos de a-și pune în practică idealurile de conduită și instruire.” Dintre toate materiile, la latină, română, geografie, mai ales la desen și caligrafie, chimie și fizică eram cel mai tare.” La algebră, în clasa a VI-a, dorința „de-al descurca pe profesor” la o inspecție, îl costă corigenția, dar examenul din toamnă îi aduce recunoașterea meritelor. Anii de gimnaziu rămân ani grei, fiind hrănit și îmbrăcat prost, neîngrijit, privit cu ochi răi chiar și de profesori. Primea note mici, cu toată buna lui pregătire.”Numai Angelescu, de geografie, mă prețuia și-mi punea 10. Și la desen, pentru că desenam excepțional.” Acasă stârnește invidia colegilor din sat rămași repetenți, iar unul din ei nu se sfiește să-l trateze cu un pahar de vin „descântat”, fapt care-i aduce o mare suferință fizică peste care, tot cu rugăciune, reușește să treacă după câteva luni bune.
Plămada rosturilor de mai târziu
La sfârșitul gimnaziului, întrebat fiind ce liceu vrea să urmeze, răspunde sincer și dureros : “Nu știu dacă mă vor mai lăsa părinții” E sfătuit să urmeze Școala de Belle-Arte din Iași. „Eu i-am întrebat ce pot ieși de aici și mi-au răspuns: profesor de desen și caligrafie. În fine, am luat distinție la desen și la învățătură, cu toate notele mici. Premiile s-au dat în grădina mare din centru. Directorul și mai mulți profesori au vorbit excelent despre viața mea, talentul meu, cumințenia mea și inteligență, facultăți cu ajutorul cărora, spun ei, că voi ajunge un mare om în viață.Părinții mei fiind de față și aici, ca și la examenul de școală primară, ..mi-au zis: Mergi mai departe și noi vom munci să te întreținem.>”
Se spune că anii copilăriei sunt plămada împlinirilor ce vor să vină și vestitorii rosturilor cu care Dumnezeu ne-a trimis în lume. În cazul de față aceștia au grăit din vreme și cu prisosință. Experiențele copilăriei aveau să pregătească pictorul și mărturisitorul Vasile Pascu, păstrând până la capăt frumusețea sufletească din chipul lui de copil. Vom reveni.
Bibliografie – Jurnalul vieții mele, Editura Terra, Focșani, 2017- prin bunăvoința familiei.