Prin cumpene și încercări - VASILE PASCU –PICTORUL ȘI MĂRTURISITORUL (III) Florina Steliana Vasilescu 23.06.2022
Planurile oamenilor nu coincid întotdeauna cu ale lui Dumnezeu. O mică întâmplare avea să schimbe ireversibil viața tânărului profesor, aprinzând în primăvara sufletului său o lumină caldă și vie, ca o flacără a învierii de suflet. ”În vara anului 1938, pentru prima dată am pictat și eu la biserica Maica Precista din Vaslui, lucrări angajate de dl. pictor Sebastian Constantinescu din Argeș…Văzând felul cum picta dumnealui, tare mult mi-a plăcut și am zis că toată viața mea de acum voi închina-o picturii bisericești…Cât am pictat la Maica Precista, m-am simțit ca un fericit- eram nebun de bucurie că pot și eu învăța această branșă atât de frumoasă. Acum mă scârbisem de profesorat. Aici vedeam toată fericirea și importanța viețuirii, pe schele, muncind inspirat și vesel. Desenul corect, anatomic și coloritul viu mă înveseleau grozav. Multe aveam de învățat, căci nu știam nimic și maestrul ținea secret multe care mă interesau….Zilele trăite la Vaslui le socotesc cele mai strălucite zile din viața mea… De meleagurile acelea ca și de oamenii lor mi-a rămas inima rănită. Văd ceva deosebit față de restul țării, văd o cumințenie între oameni și o nostalgie peste acele meleaguri, unde Ștefan a avut multe și mari biruințe.” Cu părere de rău e nevoit să părăsească acele locuri pentru că primise numirea de profesor la liceul Cuza Vodă și Școala Comercială din Huși, în toamna anului 1935. Apogeul activității pedagogice îl atinge acolo, reușind în același timp să-și structureze cunoștințele teologice, ca prieten apropiat al episcopului de Huși, Nifon Criveanu. ”Cât eram în preajma lui, tot timpul discutam despre credință și așa că foarte multe am învățat de la el.”
Plin de praf și de rouă
Timp de trei ani, tânărul Vasile Pascu a avut o activitate intensă ca profesor și pictor: ”Tot timpul munceam. Dimineața, când aveam ore de la 10, mă duceam la peisaj mai departe, la Dobrina sau prin vii și veneam cu 3-4 bucăți lucrate, le puneam pe canapeaua sau masa profesorilor, luam catalogul și așa plin de praf, intram în clasă. Știau elevii că vin de la peisagii și mă scuzau că mă vedeau plin de praf sau de rouă de prin vii…Au fost peste 2000 de acuarele… Spre vară, când și elevii și profesorii erau plictisiți, ceream cataloage și făceam desenul, mai ales cu clasele superioare, unde aveam mai multă teorie de făcut. Odată am intrat în clasă cu 5 cataloage…Am fost poreclit de elevi și de profesori –profesorul titan.”
Coleg de cancelarie cu Corneliu Zelea Codreanu, care preda germană, are un mic incident cu acesta, care ”era peste măsură de mândru”. La finele anului făcea cu elevii frumoase expoziții de desene, picturi și caiete de caligrafie. Erau, după cum povestește ”zile frumoase în care profesorii aveau mare respect în fața elevilor și a lumii.” Ingeniozitatea și pasiunea își dau mâna și se manifestă prin organizarea unor cursuri speciale și serioase de istoria artelor. „După 2-3 prelegeri, unii dintre elevi m-au rugat să las să ia parte și părinții lor- căci noi spunem acasă ce faceți dvs și-s curioși. Tatăl unuia era președintele Tribunalului, al altuia judecător, avocat, ofițer, învățător, revizor, inspector, inginer, etc. Dându-le voie, sala s-a umplut și cu părinții, că elevii nu mai aveau locuri, asistând și corpul profesoral împreună cu directorul liceului Cuza Vodă, al liceului de fete și alții.”
Avea să creioneze astfel chipul profesorului exuberant și conștiincios, în care inima, mintea și talentul ardeau deopotrivă, revărsând în juru-i scânteile darului….Darul ce avea să devină har, ca o înviere, din seva timpului, la ceasul la care primăvara vieții își afla vremea înfloririi, cu degete întinse spre rodire.
Cu bocancii înghețați și paltonul scoarță
Parcurgând file din Jurnal, am descoperit câteva pagini impresionante prin încărcătura lor dramatică, semănând cu veritabile scenarii de film. Mă opresc la una din întâmplări, palpitantă și plină de învățăminte, în care autorul descrie drumul spre casa părintească, într-o vacanță de Crăciun, drum făcut pe jos, în plină noapte. Nu știu ce impresionează mai tare – tenacitatea, dârzenia, curajul sau toate la un loc…
“Intrând în lunca Siretului, zăpada a devenit mai mare și mai grea și pierdusem cărarea, fiind acum și întuneric…Pășind foarte anevoios, c-un cufăr în spate, pus într-un băț, fără să observ bine unde am ajuns, fiind și întuneric, mi-era frică de lupi. Să mă întorc la Berești sau Sascut, dar eram acum în mijlocul luncii și cât făceam până la Berești, ajungeam la Siret și cât fac până la Sascut, încă 3 km, ajungeam acasă, în Corni. Mă sileam pentru că a doua zi era Crăciunul. I-am dat drumul înainte făcându-mi semnul Sfintei Cruci. După câțiva pași, m-am prăbușit într-un șanț…Cu lupte mari și curaj bărbătesc, am pășit prin muntele de zăpadă. Mă ghidam după vârfurile copacilor și crestele dealurilor Siretului. Cu bocancii înghețați și paltonul scoarță, mă înfierbântam la mers...Pipăiam de zor și nu-mi puteam da seama pe unde mă aflu. Creasta malurilor de dincolo de Siret n-o mai vedeam și greutatea de-a păși crescuse…Am luat o trântă alunecând pe un bolovan și m-am izbit cu capul de mal. Cu paltonul ca o scoarță și încălțămintea înghețată, am urcat dâmbul periculos unde era locul podului umblător vara și unde apa avea o adâncime de peste 2 metri. M-am îndreptat către coliba podarului, gândind să stau în ea până dimineață. Fără ușă, fără fereastră și plină de zăpadă, n-a fost rost nici să mă odihnesc puțin. Am lăsat valiza și am plecat mai departe de frica lupilor care bântuiau locurile. Cu multă băgare de seamă am coborât spre Siret…Un pas nu era mai mare de o palmă și mă întorceam cu tot corpul ca să-l fac și cred că am mers o oră o distanță de 200-250 m. Mi-am dat multă silință să nu mă opresc din mers. Crivățul suna sălbatic prin stânci și îmi era urât, îmi era teamă și de lupi. Am urcat dealul în 6 ore, am auzit cocoșii cântând și câinii lătrând și m-am bucurat. Am ajuns la prima casă cam la 400 de metri – după 2 ore, m-am izbit în poartă să fac zgomot, căci glas să strig nu aveam deloc.” După eforturile gazdei de a-l dezgheța, plângând de usturimi și cu răni la tălpi, ajunge la casa părintească la vremea prânzului. Cutezanță sau protecție divină? Cumpănă sau încercare? Sau câte un pic din toate…Fără să vreau mă întreb câți dintre tinerii noștri s-ar încumeta și ar duce până la capăt un lucru început, oricare ar fi el, în felul acesta?...Dârzenia era o trăsăturăîntipărită în fibrele ființei sale. (Va urma)