Prin jertfă spre sfințenie Florina Steliana Vasilescu 26.08.2020
”Să nu ne plângem de îngustimea cărării. Fericirea e aproape!”
În pridvorul bisericii bolniței mănăstirii Hurezi, ctitorie a doamnei Marica Brâncoveanu, există o frescă exterioară intitulată ”Corabia ortodoxiei“. Pictura a atras atenția în mod deosebit episcopului de vrednică pomenire și cărturarului de excepție care a fost Îps. Bartolomeu Anania. Scena (foto 1) îl înfățișează pe Iisus Hristos, cu ucenicii și apostolii de-a dreapta și de-a stânga, în jurul unei mese – masa euharistică. Pe masă se află un singur obiect - chivotul în care se păstrează sfânta Euharistie. Iisus Hristos stă la cârma corabiei, iar pe malurile apei sunt înfățișați întemeietorii marilor erezii care se căznesc să provoace eșuarea corabiei. Într-un colț, un cap de balaur uriaș cu gura larg deschisă adăpostește un tron pe care stă Mahomed. Acesta întinde un arc, ochind către corabie. Părintele Anania s-a întrebat dacă săgeata ar scăpa din arc, unde ar ajunge. Presupunea că la Iisus Hristos, dar calculând traiectoria săgeții a descoperit că nu acesta era ținta, ci chivotul cu Sfânta Împărtășanie. Aceasta trebuia să dispară! Și iată cum priceperea pe care zugravul brâncovenesc a avut-o în toată teologia lui adâncă l-a ajutat pe episcop să înțeleagă că “adevărata caznă a necredincioșilor - din orice vreme - nu e Iisus Hristos cel istoric, ci Iisus Hristos cel euharistic, adică sfințenia Lui. Adevărata luptă e împotriva sfințeniei care străbate istoria!”
Statornicie și nemurire
Nu știu cât de premonitorie a fost scena pictată, dar dacă ne propunem să privim jertfa domnului Constantin Brâncoveanu, cu toată dramatica ei desfășurare, suntem tentați să afirmăm că turcii nu averea lui o doreau în primul rând – oricât le-ar fi dat, ei tot mai cereau, ci lepădarea de credință și trecerea lui la mahomedanism. În cumpăna judecării voievodului atârna greu învinuirea privitoare la înțelegerea sa cu dușmanii Imperiului Otoman – austriecii și rușii. În realitate, el rămăsese credincios Porții, însă ceea ce îi stârnea pe turci împotriva sa nu era numai vina de a fi foarte bogat, ci mai ales faptul că își revărsase bogăția în tot Răsăritul ortodox, dând pretutindeni diferite ajutoare și ctitorind numeroase biserici și mănăstiri. Atâta bogăție și mărinimie la un domn ghiaur dintr-o țară tributară împărăției, care se plângea mereu de greutatea haraciului și a celorlalte datorii, erau ca o sfidare pentru Poartă și au aprins furia și fanatismul musulman. Din această pricină, pentru a-și mărturisi toate averile, Constantin Brâncoveanu a fost supus în închisoare la multe cazne. El însă nu mai avea ce mărturisi, iar chinurile la care a fost supus au fost zadarnice, pentru că tot ce mai avea erau viața și credința sa. Un sultan ca Ahmed al III- lea și un mare vizir ca Gin Ali i-au pus capăt zilelor, dar nu și credinței sale. Tăria lui a învins și Apusul și Sultanul!
Golgotă și Înviere
Ajuns la Constantinopol, domnul a fost separat de restul familiei și închis în temnița Edicule (”închisoarea celor șapte turnuri”). În subteranele temniței Brâncoveanu a fost chinuit mai multe zile, după care a fost coborât în “groapa sângelui, unde nu pot arde nici lumânări, nici candele”. Aici, în haine zdențuite domnitorul a fost din nou supus caznelor– întinderea pe roată, arderea cu fier înroșit pe piept și pe spate și strângerea capului în cerc de fier. A fost amenințat că și fiii lui vor trece prin aceleași cazne, după care brusc a fost eliberat și așezat în palatul din cartierul Galata, de unde a și trimis câteva scrisori oamenilor săi de încredere. Era clar că nu mai putea spera la recăpătarea domniei, dar se gândea că ar putea s-o obțină pentru fiul său cel mare, Constantin. Dar după numai trei zile de libertate, Brâncoveanu a fost din nou aruncat în temniță, împreună cu fiii și sfetnicul credincios, toți fiind torturați. Mutați apoi la Bostangi – Pașa, unde erau închiși doar marii demnitari, Brâncoveanu spera încă într-o minune … Iată cum jocul psihologic al sultanului îl voia umilit și adus în pragul disperării. Slăbiți și torturați, știind că nu mai au nimic de pierdut, își așteptau moartea ca pe un gest firesc, ca pe o izbăvire…Dar mintea diabolică a sultanului i-a urzit un plan menit să-l amăgească, dîndu-i speranța reîntoarcerii la viață, pentru ca mai apoi căderea să fie mai ușoară și să accepte lepădarea. Nădejdea vieții face cu atât mai dificilă acceptarea jertfei. Și cu toate acestea n-a cedat!
Mult mai complicat și greu de înțeles este tăria sa în fața morții celor dragi. Curajul de a-și păstra credința și de a nu se lepăda sunt des întâlnite în biografiile sfinților martiri și ar fi fost suficiente pentru a-l înscrie pe domn în sinaxare. Dar perfidia sultanului a adăugat încă o cumplită încercare. Înalta Poartă nu avrut doar ca Brâncoveanu să-și piardă capul, ci și să vadă cu ochii lui cum sunt decapitați, unul câte unul, propriii copii. El a trăit calvarul prin care nu ar trebui să treacă nici un părinte, o încercare pe care numai cele mai diabolice minți musulmane ar fi putut s-o pună în calea unui tată creștin. Poate că tocmai aceasta îl face atât de deosebit. Brâncoveanu și-a urcat Golgota cu seninătatea unei credințe neclintite și cu mărturisirea directă și curajoasă a trăirii în Hristos.
Trădări la nivel înalt
S-a vorbit mult despre “cancelaria neagră” a lui Brâncoveanu. Domnia sa de peste un sfert de veac (1688-1714) apare ca o excepţie, știut fiind că niciun domnitor nu rezista mai mult de 3 ani la tron. Explicaţia poate fi găsită, pe de o parte, în politica înţeleaptă de echilibru între Poarta otomană, intrată în declin, şi puterile creştine, aflate în ofensivă, pe care prevăzătorul domn a dus-o în exterior cu ajutorul sfetnicilor credincioşi, mai ales al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino, care-l crescuse de la vârsta de un an (din 1655). Cu ocazia studiilor făcute în Italia, stolnicul Constantin Cantacuzino se iniţiase şi în tainele criptografiei, folosită în secolul al XIV-lea în rapoartele ambasadorilor veneţieni şi răspândită pe vremea lui Brâncoveanu în toate cancelariile statelor europene. La rândul său, Constantin Brâncoveanu îşi însuşise acest procedeu de asigurare a discreţiei depline în transmiterea informaţiilor în timp ce era logofăt la curtea lui Şerban Cantacuzino. Foarte importantă era şi cooperarea prin schimbul de informaţii cu reprezentanţii diplomatici ai altor state, în special cu ambasadorul Angliei la Constantinopol. Este de reţinut însă că nici agenţii diplomatici ai statelor străine nu pierdeau ocazia de a culege direct informaţiile care îi interesau atunci când se găseau în trecere prin Ţara Românească. Un exemplu edificator în această privinţă îl constituie însemnările de călătorie ale lui Edmund Chisthull, din care rezultă că ambasada engleză era informată asupra multor probleme referitoare la bogăţiile ţării, veniturile şi obligaţiile faţă de Poartă, circulaţia monetară, forţele armate, monumentele etc.
Dar niciunul dintre prietenii diplomați nu a intervenit în vreun fel să-l apere la Constantinopol. La sinistrul spectacol au asistat reprezentanţi ai Rusiei, Austriei, Franţei, Angliei, Veneţiei, Olandei, Poloniei şi Suediei. Este greu de înțeles atitudinea ambasadorilor Europei creștine în faţa barbariei masacrului păgân săvârșit împotriva familiei unui principe creștin, la care au asistat cu suflete împietrite. Singura explicație rămâne frica, frica de sabie, frica de a nu-și pierde posturile, demonstrația sultanului fiind adresată ca o lecție întregii Europe. Ambasadorul Angliei recunoaște sentimentul de vină prin acceptarea în tăcere, considerându-se coparticipant la crimă. Puţinele ziare europene care consemnează tragedia, precum și rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol sunt mai preocupate mai degrabă de averea decât de martiriul Altîn Beiului (”prințul aurului”) valah. Del Chiaro amintește apoi uciderea lui Ianache Văcărescu, a celor patru fii și, în final, a voievodului, „părintele lor, care a fost spectator la această cruzime și barbarie”, încât „înșiși turcii se îngroziseră de atâta nedreptate”.
S-au adus și acuze care susțineau că Brâncoveanu ar fi fost mason. Trebuie făcută precizarea că Marea Loja Masonică a fost creată la Londra, în 1717, deci la trei ani după decapitarea domnitorului. Abia în 1734 masonii își fac aparitia în Valahia, masoneria fiind înființată în Galați de către nimeni altul decât italianul Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, de la care ne-au rămas cele mai multe consemnări.
Pe calea strâmtă a fericirii
Închei întrebându-mă ce rezonanță s-ar cădea să aibă azi martiriul Brâncovenilor în inimile noastre? Dacă vrem să înțelegem cum a rodit în neamul nostru jertfa lui și a familiei sale, să căutăm a înțelege ce înseamnă dragostea de neam, demnitatea de a nu ne pleca în fața străinilor și mai ales puterea de a-l mărturisi pe Hristos cu prețul vieții noastre și a copiilor nostri. El a reușit să-și păstreze tăria sufletească și să înfrunte moartea creștinește. Cât de creștini mai suntem noi când abia de mai putem mărturisi credința în mijlocul semenilor noștri? Și tocmai vremea mărturisirii o trăim acum! Modelul pe care îl putem urma - și trebuie s-o facem– ne arată modul concret în care poți fi creștin în familia ta, în îndatoririle tale și cum să nu lași faima, banii și toate bogățiile lumii să te stăpânească. A trăi creștinește este la îndemâna oricui și această cale duce la noblețe spirituală și sufletească de mare înălțime. Să nu ne plângem de îngustimea cărării. Avem în Împărăția cerurilor un diplomat care pledează neîncetat pentru noi.