”Rămâi cu noi, Doamne!”Florina Steliana Vasilescu 28.12.2020
”Pocăința omului schimbă planurile lui Dumnezeu.” (Sfântul Paisie Aghioritul)
Într-una din rugăciunile stareților de la Optina, cea de lăsare în voia lui Dumnezeu, se spune așa: ”Doamne, dă-mi să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi aduce ziua care începe...În fiecare ceas povățuiește-mă în toate și ajută-mă. Chiar dacă aș primi necazuri și nenorociri în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu sufletul liniștit și cu credință tare că în toate este voia Ta cea sfântă....Călăuzește-mi voința și învață-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iubesc și să iert.”
O lecție binemeritată
Iată un îndreptar scurt și la obiect pentru diminețile timpului nostru. De așa întărire avem nevoie pentru a întâmpina ceea ce Sfântul Ioan Maximovici descria a fi vremea de pe urmă: ”Oamenii vor suferi de frică, vor muri din pricina așteptării nenorocirilor. Nu va mai fi viață, ci o stare chinuitoare de cădere de la viață. Va fi o cădere nu numai de la viață, ci și de la credință.”
Deocamdată trăim un soi de nedumerire. Valorile se schimbă, nebunia crește, frica ne stăpânește și scoate la iveală găunoasele noastre convingeri cu care trăiam călduț până mai ieri. Ne descoperim fațete nebănuite ale comportamentului, îndoielile ne macină și provocările se țin lanț. Apar și dureri – bâjbâiala de azi pe mâine într-un spațiu infectat, potențial agresiv și generator de spaime în care ne pierdem identitatea odată cu certitudinile. Ne pierdem rudele, prietenii și apropiații. Paralizați în fața necunoscutului, uităm că lumea a mai trecut prin astfel de încercări. Nimic nou sub soare! Numai credința oamenilor e alta, mult mai slabă, anemică și formală. Și dacă recunoaștem creștinește că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, de ce să nu credem că și din pandemie vom avea cel puțin un folos? Bunăoară, dobândirea mult doritei smerenii. Prea ne-o luasem în cap!
Călăuză către Hristos
După atâta indolență și ignoranță, bunul Dumnezeu ne dă șansa întoarcerii la El. Încă una! Sfântul Paisie spunea: ”Pocăința oamenilor schimbă planurile lui Dumnezeu.” Prin pocăință înțelegând efortul fiecăruia de a se împăca cu Dumnezeu, acel “treci acasă” rostit părintește….Sau “umplerea golului metafizic” –cum o numea Petre Țuțea. Și așa privind lucrurile , pare că nu pandemia e problema, ci îndepărtata apropiere a noastră față de Dumnezeu. Spun asta convinsă că nu măștile și spălatul pe mâini, necesare și ele, sunt salvarea noastră, ci adevărata soluție este trezirea conștiinței, căutarea verticalei care ne leagă de cer. Numai ea ne mai poate hrăni sufletul strivit sub noianul gândurilor. Dacă Dumnezeu este dragoste, fiți siguri că tot din dragoste a îngăduit și această încercare. Prinși în capcana materialului, ne-am încleiat mintea în patimi, uitând de foamea de har a sufletului. Iar harul nu-l poate primi decât acel om împăcat cu Dumnezeu. Se spune că suferința se face călăuză către Hristos. Suferința fiecăruia dintre noi trebuie înțeleasă ca o cruce pe care Dumnezeu ne-o propune ca să urcăm spre El. În măsura în care ne-o asumăm, înviem duhovnicește, trăim în Duhul Lui. Dacă știm că pentru om viața nu-i decât un timp de pregătire pentru veșnicia de dincolo și că orice semănăm aici vom culege acolo, să înțelegem că și roadele bogate au nevoie de trudă, de renunțări, de dăruire, de trăire cu folos a timpului dăruit de Dumnezeu spre mântuire. Și mai ales de multă dragoste în împreuna-lucrare. Dar toate acestea presupun o conștiință trează și lucrătoare. Oare cât de vie este relația mea cu Dumnezeu? Pot înțelege că orice încercare îngăduită de El nu înseamnă o răzbunare, ci pedagogia plină de iubire menită să mă facă să înțeleg, nu din teorie ci din fapte, avertismentul Său: “Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5)?
Primul pomelnic, primul răspuns
În esență, scopul vieții noastre este mântuirea, prin dobândirea Duhului Sfânt. Ne stau la îndemână pentru împlinirea vocației două căi – prin fapte sau prin mărturisire, urmând pilda tâlharului de pe cruce. La momentul agoniei, acela pierduse șansa faptelor prin care să-și răscumpere greșelile. I-ar fi trebuit, probabil, câteva vieți. Dar și pentru el, ultimul ticălos, Dumnezeu găsește o soluție - mărturisirea.
“Tâlharul aflat de-a dreapta Crucii Îi aduce Mântuitorului primul pomelnic cunoscut: ‘Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta’ (Luca 23, 42), iar răsplata a primit-o îndată. Sfântul Efrem Sirul arată că ‘Domnul nostru a văzut că el avea mai multă credință decât mulți și nu se îngrijea de suferința sa, ci de iertarea păcatelor; și de aceea l-a înălțat mai presus de mulți. Fiindcă nu ceruse numaidecât o răsplată pentru credința sa, fiindcă în ochii săi tâlharul era ticălos și rău, Domnul nostru a grăbit venirea darurilor Sale și a făcut o făgăduință cu împlinire grabnică: Astăzi, iar nu la sfârșitul lumii’. Pentru că a cerut cele de trebuință sufletului, tâlharul avea să primească o comoară neprețuită: ‘Și-a arătat astfel bogăția milei Sale, căci, din clipa în care tâlharul i-a dat credința lui, l-a și răsplătit; i-a dat în dar daruri nemăsurate, a revărsat peste el comorile Lui, l-a dus de îndată în grădina Sa și, ducându-l acolo, l-a așezat peste comorile Lui’: ‘Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai’ (Luca 23, 43) Adânca pocăinţă a tâlharului a născut în el smerenia, reazem solid pentru o credinţă atât de puternică, cum nu avuseseră în acea vreme nici cei mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Tâlharul care a crezut a arătat o nevoinţă de care nu a fost în stare până atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 10, 32) - a spus Domnul Iisus Hristos. Tâlharul L-a mărturisit pe Hristos, L-a mărturisit în faţa mulţimii fără număr care Îl batjocorea, L-a mărturisit atunci când nimeni nu se încumeta să o facă şi când puţinii ucenici şi femei care I-au rămas fideli îşi mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.” (Sfântul Ioan Maximovici, ”Cuvinte pentru viața sufletului”)
”Al Tău sunt, Doamne!”
Poate că nu toți avem de dăruit, de zidit sau de oferit lucruri ale lumii spre bucuria semenilor neajutorați de soartă, dar tuturor ne rămâne la îndemână să fim asemenea tâlharului, mărturisitori prin felul nostru simplu, discret și firesc: ”Eu îl iubesc pe Hristos și El o să mă ajute. Doamne al tău sunt, ajută-mă! Nu știu, Doamne, ce ai de gând cu mine, dar Te rog să mă ajuți! Arată-mi Calea, descoperă-mi Adevărul, insuflă în mine Viața!”. Să facem din noi înșine o fabrica de gânduri bune, cum spunea sfântul Paisie. Și cu multă delicatețe, așa cum se cuvine în preajma unei minuni, să nu rămânem indiferenți la nașterea Pruncului, să prăznuim în tihnă, pace și rugăciune, pregătindu-ne inimile să-L nască pe Dumnezeu. Acesta să fie darul - nașterea noastră pentru veșnicie! Pentru ca deschizându-ne sufletele, sănătoși și împăcați cu toți, să ne ridicăm la viața cea mai presus de fire, la Bucuria care învăluie totul.