Renașterea unei bisericiFlorina Steliana Vasilescu 16.12.2022
VASILE PASCU – PICTORUL ȘI MĂRTURISITORUL: Misiunea VIZIRCA
La câteva zile de la cutremurul din 1940 (cutremur de nouă grade, devastator în zonă), pictorul nostru are un vis în care primește porunca de a ridica o troiță.
”Poate că o fi lăcrimat și Domnul…”
Mântuitorul Însuși i se adresează direct, iar el răspunde în cel mai firesc mod: “Uite, Vasile, așa am stat eu pe cruce, tu să-mi faci o troiță mare, s-o pictezi așa cum mă vezi și s-o plantezi pe locul istoric din acest oraș în care acum tu ai venit, căci orașul acesta oraș istoric este”. Eu am zis: ”Bine, Doamne, voi face aceasta!” Și iată cum o descrie: ”Troița era înaltă de 7 metri, cu trei brațe vertical și trei orizontale, toate pictate. Pe o față, răstignirea și unele praznicare în medalioane foarte mici, pe altă parte, Maica Domnului cu unele praznicare și-n medalioane, cuvioși…Mulți ostași germani au luat fotografii după troiță și le păstrau la ei, pe front, unde mergeau. Această troiță a rămas înfiptă în pământul românilor ca o armă de apărare asupra puhoiului bolșevic care năzuia să ne ocupe toată țara. Icoanele de pe troiță au fost fotografiate de toate armatele străine și române care au trecut pe acestelocuri…A fost văzută în toată Europa de ostași luptători și biruitori. După năvălirea bolșevicilor și ocuparea țării noastre în toamna anului 1945, a fost tăiată… În vinerea aceea, multe lacrimi s-au vărsat în orașul Focșani, poate că o lăcrimat și Domnul Iisus Hristos, care prin vis mi-a poruncit s-o fac cât mai mare și mai frumoasă.”
Învierea bisericii din Vizirca
Anul 1942 are însă o încărcătură aparte, chiar autorul recunoscând evenimentele petrecute atunci ca fiind de cea mai mare importanță. Dacă ar fi ca cineva să citească doar acest capitol, al lucrărilor de la Vizirca, ar fi surprins să constate că este, în esență, dovada strajnică și miraculos- delicată a felului în care lucrează Dumnezeu cu omul. Și spun asta pentru că pornind de la satisfacerea stadiului militar, se continuă cu afirmarea profesională -cu sprijinul și recunoașterea marilor personalități ale armatei române- și așezarea în matca familiei. Și asta doar în cinci luni! Arzătoare, pline, rodnice dar și grăbite de teroarea războiului care putea schimba oricând planurile. Totul trăit intens, aproape jertfelnic, uneori primejdios dar atât de viu! Sunt pagini care te țin cu sufletul la gură. Un rol esențial în toată desfășurarea evenimentelor l-a avut lct. col. Iosif Duckhorn, cel care îl descoperă, îl încurajează, îl sfătuiește și îl protejează, el fiind omul providențial prin care Dumnezeu îl cârmuiește și îl ocrotește pe tânărul artist către împlinirea lucrării sale. În primăvara anului 1942 ajunge la Odessa. Regimentul său era într-o comună, la 38 km de malul Mării Negre, la Vizirca. Superiorii săi hotărăsc să refacă biserica veche aflată lângă postul de comandă și care fusese folosită de către ruși drept sală de proiecție, cinematograf improvizat, toată mânjită cu lut pentru camuflaj. Lucrările presupuneau un plan minuțios asupra arhitecturii și picturii, cu oameni din armată și cu materiale recuperate din capturi. Culorile au fost aduse dintr-o fabrică dezafectată din “vase pline cu fel de fel de culori extrafine, sute de mii de kg, o bogăție de culori, care costa miliarde de lei, numai cât era prin lăzi, cutii de fier și butoaie….Am încărcat căruța cu vârf, peste 1000 de kg de toate felurile și am trimis la Vizirca.”
Proiectul în sine, de la deviz până la sfințire, descoperă în personalitatea lui Vasile Pascu uimitoare capacități de organizare, control, supraveghere și implicare responsabilă –un adevărat diriginte de șantier! Cu 40 până la 60 de oameni pe zi la lucru, români și ruși, cu suprafețe pe 2800 metri pătrați la interior și ceva mai mulți la exterior, trecând printr-o tentativă de otrăvire și intervenind în salvarea vieții unui localnic, muncitor pe șantier, artistul nu este doar un pictor venit să zugrăvească o biserică. El capătă contururile unui caracter dârz, puternic, curajos în afirmarea adevărului și susținerea principiilor creștine: sare în apărarea oamenilor cinstiți, nu-l reclamă pe cel care îi pusese otravă în mâncare, sfătuindu-l doar să se întoarcă la treburile lui, iar seara, la coborârea de pe schele, le vorbește lucrătorilor despre viețile sfinților și acte de credință, îi îndeamnă permanent la cinste, adevăr și dragoste de semeni. “În fiecare seară, înainte de a pleca acasă, oamenilor care lucrau cu mine le predicam despre credință, afară, lângă biserică. Le făceam planul de lucru pentru a doua zi și îi rugam să fie cinstiți la lucru, apoi fiind lipsiți de cunoștințe religioase, le explicam despre religie, despre icoanele pictate în biserică.” Misionarism deplin! “Despre pictarea bisericii din Vizirca s-a vestit în toată Odessa, s-a publicat în ziare și s-a vestit prin conferințe civile și militare…Eram foarte obosit, dar și mult încurajat de ofițerii noștri, de subofițeri și secretarii regimentului, oameni intelectuali…” Sfințirea bisericii fusese fixată pentru 26 octombrie, cu hramul Sf. Alexandr. Nevski, iar ca plată pentru pictură nu a primit nici bani, nici altceva, considerând că ”mi-am făcut și eu datoria aici sub drapel, ca orice ostaș”.
O propunere inspirată
Colonelul Duckhorn vine cu o propunere practică de răsplată, cuvenită, de altfel, până peste de măsură: “Să te căsătorești, suportăm noi cheltuielile de nuntă, îți facem casă, îți dăm cinci hectare de pământ unde vrei în România. Cunoști vreo fată?....Să te căsătorești cu fata aceea din Focșani, care m-a întâmpinat la spitalul de răniți, când am mers amândoi de am dus iconițe la răniți. Socot că după felul dumitale, cu aceea te vei împăca toată viața. Atunci eu îi răspund: Apoi, domnule colonel, sunt 4 surori orfane și n-au decât rochia de pe ele. Colonelul repede mă oprește și-mi spune: Ei, tocmai pentru aceea, că sunt sărace dar cu suflet, ți-am spus să iei în căsătorie pe fata aceea, că și dumneata ești la fel, un om cu idealuri. Nu am mai stat mult pe gânduri și am zis: ”Așa să fie!” Fata propusă de colonelul Duckhorn, de la Crucea Roșie, se numea Anica Șerbănescu, actuala mea soție.
Slujba a fost oficiată de Mitropolitul Efrem Tighineanu, venit de la Chișinău împreună cu 28 de preoți militari, în bătaia salvelor de tun și acompaniați de un nor de avioane ce plonjau în viraje periculoase în preajma bisericii. Primirea generalului Atanasiu, acompaniat de generalii celorlalte armate, de soția mareșalului Antonescu și de alți delegați ai Guvernului, a fost făcută în muzică militară. Cununia religioasă s-a oficiat seara, iar nașul de cununie a fost “absolut tot Regimentul 28 Infanterie Fortificații… S-a petrecut toată noaptea cu muzică militară, hore peste hore, cântece corale și fel de fel de glume…”
Și astfel se împletea cununa darurilor pe care Dumnezeu le pregătise credinciosului și truditorului său lucrător, Vasile Pascu.