Sfântul Ioan cel desculțFlorina Steliana Vasilescu 19.02.2021
”Spune oamenilor că deși am murit, sunt viu!” (sfântul Ioan Maximovici)
Vizionând un documentar despre Catedrala Românească din Paris, am aflat cu bucurie că acolo, în capela bisericii românești, a slujit o vreme, prin anii ‘50, cel considerat marele sfânt al secolului XX, Ioan Maximovici, episcop al rușilor „albi”, parte a exilaților ruși plecați în Occident. Am primit astfel un strop de adâncă bucurie pentru că simțeam de ceva vreme dorința de a cunoaște personalitatea acestui arhiereu făcător de minuni. Cunoscându-l am învățat să-l iubesc și să-l rog adesea să mijlocească pentru noi.
Imposibilul devenit normalitate
Micuțul și firavul Mihail Maximovici, născut la 4 iunie 1896, venea dintr-o familie de nobili ruși, renumită pentru evlavia și patriotismul său. Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viţă veche era sfântul Ierarh Ioan, Mitropolitul Tobolskului și al întregii Siberii, cunoscut scriitor şi poet duhovnicesc, care a trimis prima misiune ortodoxă în China şi a săvârşit numeroase minuni. În cinstea acestui înaintaș tânărul Mihail a primit la intrarea în monahism numele de Ioan. Din copilărie aduna icoane și cărți duhovnicești, învăța foarte bine și îi plăcea să citească “Viețile Sfinților”. La îndemnul părinților, după absolvirea școlii de cadeți, urmează cursurile Facultății de drept. Numai că la terminarea studiilor a început revoluția bolșevică și familia este nevoită să emigreze la Belgrad, oraș în care, ascultându-și inima, urmează și cursurile Facultății de teologie. De atunci începe ascensiunea monahului Ioan. După cinci ani în care predă ca profesor și diriginte - de altfel foarte iubit de elevii săi – la Seminarul teologic din Bitol, este înaintat la rangul de episcop și trimis la Shanghai, unde exista o comunitate rusă puternică în căutare de vlădică. Activitatea lui dă roade materializate între, altele , în ridicarea unei catedrale. A iubit copiii și bolnavii cu o dragoste asupra de măsură, adunând copii abandonați pe străzile orașului sau pe cei despre care afla că nu mai au un adăpost. Orfelinatul înființat de el a adăpostit, în timp, aproape 2000 de copii. Colinda spitalele și căuta în listele bolnavilor nume rusești, mergând apoi la căpătâiul lor să se roage. Personalul medical era obișnuit cu prezența lui, de multe ori la ceasuri târzii din noapte și constata cu surprindere vindecarea celor pentru care se rugase, dincolo de pronosticurile lipsite de speranță ale medicilor. Îi întorcea din pragul morții cu dragostea rugăciunii lui, dând fiecăruia credința în valoarea și unicitatea vieții cu care Dumnezeu îl înzestrase. Aducea imposibilul la rang de normalitate!
Sfântul desculț
Odată cu venirea comuniştilor la putere, colonia emigranţilor ruşi din China a fost nevoită să se refugieze şi de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez. Obține de la autorități aprobarea pentru ca 5000 de oameni să poată pleca spre “lumea nouă”, trecând prin insula Tubabao care se afla în calea uraganelor sezoniere. Câtă vreme au poposit rușii acolo, binecuvântările “Sfântului” episcop au ținut departe vânturile și ploile. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.
În anul 1951 Arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles. Și iată cum ajunge să slujească la Paris, în capela Catedralei românești, clădire cumpărată de regele Carol I în 1882 pentru comunitatea romanilor, lăcaș care avea să devină prima catedrală episcopală română din afara țării sub oblăduirea episcopului Visarion Puiu. În Europa Apuseană, vlădica Ioan Maximovici acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. El primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda şi Franţa. Dar drumul lui avea să continue pe al treilea continent. După Asia și Europa, în ceea ce priveşte America se poate spune că aici activitatea sa de arhipăstor s-a înfăptuit cel mai deplin. Cu siguranță vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul Ortodoxiei în Lumea Nouă.
În anul 1962, la cererea unor numeroşi credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America. Acolo găsește o comunitate scindată și construcția unei mari catedrale oprită. În scurtă vreme, ca urmare a implicării sale, pacea a fost restabilită şi construcţia catedralei dusă la bun sfârşit. Anul următor, cu blagoslovenia ierarhului a fost întemeiată Frăţia Preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar Ortodox din California. Sfântul Ioan îşi orânduia viaţa întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, deși adesea faptele sale păreau stranii în ochii celor ce se conduc după criterii lumeşti. De obicei mergea pe jos, adesea desculţ, vizitând spitale, aziluri şi ospicii. Slujea desculţ şi în biserică. Nu răspundea atitudinilor denigratoare, afirmând cu tărie și cu un calm netulburat că fiecare răspunde în fața lui Dumnezeu pentru faptele sale. Era apreciat ca sfânt nu numai printre creştinii ortodocşi, ci şi în rândul neortodocşilor. Bunăoară, într-unul din locaşurile catolice din Paris preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: „Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi… De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – Sfântul Ioan cel Desculţ?”
Omul vremurilor de încercare
În toate spitalele se ştia despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – chiar şi dacă nu era ortodox – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv. Era cunoscut şi cinstit în întreaga lume. La Paris, dispecerul Căilor ferate reţinea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului Rus”. De altfel, însemnătatea sfântului Ioan Maximovici pentru creștinitătatea secolului XX nu poate fi cuantificată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – făcătorul de minuni al Shanghaiului, Europei Apusene şi Americii de Nord, iar numele lui a început să fie identificat cu chipul unui curajos şi îndrăzneţ erou al credinţei, înfăptuind minuni pretutindeni şi întotdeauna. Oricât de mare era încercarea, întotdeauna găsea o cale de a o rezolva, devenind prin dăruire un “lăcaș tainic al rugăciunii statornice”. Când îmbrățișezi lumea cu iubire și încredere, roadele faptelor tale răsar firesc și îmbucurătoare pentru toată creația. Sfântul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea dragostei lui Hristos – marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti. “Mica și firava adăpostire în care a încăput frumusețea lăcașurilor îngerești”, zelos ierarh misionar și vajnic apărător al săracilor, sfântul Ioan s-a dovedit și un inspirat teolog. Asemenea apostolilor, dobândise de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile, deopotrivă, ca și darul înainte-vederii, ajungând să răspundă la gândurile oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fără îndoială că Fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu în vremuri de cernere și încercare. Rămas în memoria credincioşilor ca un model de autenticitate duhovnicească prin blândeţea, veselia și răbdarea cu care-i călăuzea, el dovedește că și în zilele noastre sfințenia poate fi atinsă.
Anunț la ziar
În 1966, la 4 iulie, a trecut în odihna cea veșnică. Cu câteva zile înainte, telefonase la sediile ziarelor rusești din oraș, anunțând că pe 7 iulie va fi o slujbă festivă la Catedrală. Apropiații spun că și-a cunoscut data trecerii la Domnul, iar anunțul dat poate confirma asta. Numai că slujba festivă avea să fie cea de înmormântare a episcopului și de naștere întru veșnicie a Sfântului Ioan de San Francisco. Moaștele sale odihnesc în catedrala pe care a zidit-o, iar Sfântul continuă să cheme la sine oameni din întreaga lume, dăruindu-le tuturor dragostea sa și rugăciunile către Tronul dumnezeiesc. Pentru cei ce nu pot nădăjdui să ajungă vreodată să i se închine sfântului grabnic ajutător, avem bucuria de a vă îndemna s-o faceți în Ploiești, la Biserica Eroilor Tineri sau la Vălenii de Munte, la parohia “Mânăstirea” care are ca al doilea hram pomenirea sfântului ierarh.
Chemarea sfinților
Închei cu o rugăminte: nu rămâneți nepăsători și surzi la chemarea sfinților! Discretă și plină de iubire, ea poate trece nebăgată în seamă din cauza iureșului de griji și împrăștieri ce ne bântuie. ”Spune oamenilor că deși am murit, sunt viu!” – așa o îndemna Ioan Maximovici pe una din fiicele sale duhovnicești în vis, după trecerea lui dincolo. O carte, un film, o icoană , un acatist sau pur și simplu o vorbă vă pot ajunge la ureche ca o chemare, ca un îndemn de a căuta sprijinul și prietenia sfinților, oferite necondiționat fiecăruia din noi. Pregătiți-vă sufletele să primească darurile lor!