Sihastrul din lume: Vasile VoiculescuFlorina Steliana Vasilescu 20.05.2019
Viața și opera poetului Vasile Voiculescu sunt adevarate modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Medicul cu suflet de preot
Vasile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturiilor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1984, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele "BP Haşdeu" din Buzău şi "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea îi strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”. Încă din gimnaziu "devorează" literatura română, apoi, în liceu, cărţile în limba franceză şi arta poetică a lui Eminescu. Descoperă Psihologia şi Morala, citind din Schopenhauer şi Upanişade, apoi orice este legat de spiritualitate, după cum mărturisea în 1935: “Ceea ce pot afirma este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal".
Diagnosticul ”exstențial”
La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsătoreşte cu domnişoara Maria Mitescu, studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an, este numit medic într-o localitate din judeţul Gorj, după care va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6 din Bârlad. Acum se va îmbolnăvi de tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, cu toate că refuzase să plece în concediu pentru refacere. Pentru curajul său dovedit în timpul războiului, Vasile Voiculescu primeşte decoraţia "Steaua României cu spade". Tot pentru meritele sale în slujba sănătăţii poporului, în 1925 primeşte decoraţia "Crucea Meritul Sanitar", clasa I. Profesarea medicinii cu responsabilitate îi aduce celebritatea lui Vasile Voiculescu. De altfel, el va ţine o serie de conferinţe la radio, cu temă directă igiena populaţiei şi va publica mai multe volume de farmacologie verde. Pentru Voiculescu, după cum mărturisea, "medicina nu este o profesiune, ci o pasiune". De altfel, era supranumit "medicul fără de arginţi” şi era foarte căutat. Misiunea lui era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile. "Îmi spunea adesea, mărturiseşte Constantin Daniel despre Voiculescu, că nu se cuvine să lăsăm să treacă o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de vedere într-o poziţie privilegiată prin însăşi natura profesiunii sale, căci poate face foarte uşor asemenea fapte, fără să caute prea mult. Tratamentele sale depindeau în bună măsură de ceea ce se numea «diagnostic existenţial», care stabilea modul cum se răsfrânge tulburarea somatică în viaţa psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele sau bune are suferindul. Ca şi medicii germani de la începutul secolului al XX-lea, el admitea că o boală poate fi folositoare şi trebuie deci utilizată de medic; de exemplu, o pneumonie acută putea fi invocată spre a-l determina pe un pacient să se lase de fumat, de abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăunătoare". Doctorul Voiculescu nu îi comunica bolnavului un diagnostic savant, în termeni sofisticaţi, ci în apelaţia populară a bolii lui şi mai cu seamă îi spunea ce îl doare, ce îl supără şi unde este suferinţa, iar apoi care sunt simptomele afecţiunii sale. De aceea, tratamentul prescris era urmat cu sfinţenie, aşa explicându-se multe din succesele terapeutice pe care doctorul Voiculescu le-a obţinut în ţară, dar şi la Bucureşti.
Taumaturg și poet
În 1922, va ajunge medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea medicală în acest capitol al vieţii sale, aflăm din mărturia doctorului Constantin Daniel: "Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau. Ii examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte". Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927 Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
”Parcă se hrănea cu Duh Sfânt!”
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale. În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „Am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Zborul către înălțimi
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se eliberase de mult... La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.
* Bibliografie - Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost, an III, nr. 30, august 2005, pp. 20-2
Vasile Voiculescu (27. November 1884 - 26. April 1963)