Vasile Pascu – pictorul și mărturisitorul (II) - Plecarea în lumeFlorina Steliana Vasilescu 12.05.2022
”…Îmi spunea că și eu voi ajunge tot așa, un om mare, pentru că sunt un copil cu mare talent”
Cei mai luminoși ani din viața sa, așa cum reiese din paginile Jurnalului, au fost anii tinereții, petrecuți la Iași, Vaslui și Huși. Ani de cunoaștere, cu emoții, deschideri și acumulări care aveau să contureze personalitatea unui om dăruit. Sfătuit și încurajat de profesori, tânărul Vasile Pascu, capabil și ambițios, caută drumul Iașilor. ”În vara anului 1927 m-am pregătit pentru Belle Arte. Supărarea tatii cum că i-am nenorocit cu cheltuielile, adică cum ei toți or să muncească din greu pentru mine, care cheltuiesc toți banii – m-a hotărât ca să plec în lume, fără adresă. Mi s-au dat hainele și astfel am și plecat, fără bani, fără alimente și nimeni nu m-a întrebat unde mă duc….În două săptămâni m-am pregătit pentru examen. Ne-am prezentat 347 de candidați pentru 75 de locuri. Am luat al treisprezecelea. De acum încep o viață nouă în oraș nou și școală specială și națională de stat, frumos model după Paris, înființată de doamna Elena Cuza.”
Bucurii înalte și cumpene adânci
Dumnezeu l-a ocrotit la tot pasul scoțându-i în cale oameni simpli și curați care-l ajutau, fiecare după puterile lor- îi reparau încălțămintea, îl opreau la o masă sau îi strecurau câtiva bănuți. Toate aceste gesturi modeste, însoțite de un sfat bun, erau o mângâiere și o încurajare pentru tânărul pornit să-și afle rosturile vieții. ”Anul I am avut de luptat mult cu sărăcia, lipsa totală de bani – chinuit din gazdă în gazdă, mergând zilnic pe jos 3 km … După ce s-a consumat tot anul cu necazurile lui atât de variate, am scris părinților că trăiesc și că am trecut în anul II. Am muncit foarte mult și am ajuns să fiu apreciat mai târziu. Am pofesori pe Jean Cosmovici, Alexandru Naum, Mateescu, Costin, Atanasiu, director Ghe Popovici, Nicolae Tonitza.” Profesori care de altfel, îl remarcă și îi apreciază- atât talentul și inteligența dar mai ales truditoarea lui strădanie de a răzbi, seriozitatea și implicarea. ”Între anii 1927-1934, cât am funcționat la Belle Arte și mi-am făcut stagiul militar (1932-1933) –am avut în acest răstimp de aur al vieții mele multe momente de bucurii și de întristări, cumpene de moarte. Cu alte cuvinte, programul variat de înalte bucurii și adânci cumpene din viața școlărească din copilărie s-a continuat și-n viața studențească…În anul V am fost repartizat la atelierul lui Octav Băncilă - furios, morocănos, mereu încruntat și cu privirea ageră. Ochii îi sclipeau pe sub niște sprîncene groase mult ascuțite și avea un nas cîrn, barba mare, plete mari și încârlionțate… În anul VI m-am pus pe o muncă titanică…Profesorul meu mă aprecia mult de tot dar eu eram trist că, întors din armată, nu mi-am mai găsit colegii de an…Atât examenul de final de an cât și cel de diplomă în specialitatea Pictură le-am luat cu mențiune și medalii .”
Repartiția sfintei Parascheva
Odată înarmat și pregătit cu tot ceea ce școala îi putea oferi, începe o altă necesară experiență – cunoașterea și apropierea lui Dumnezeu, prin prietenii lui, sfinții. Pentru că numai cunoscându-L ajungi să-L iubești. Relevant mi se pare acest episod al rugăciunii fierbinți, într-un moment de mare încercare, dintr-o directă apelare către sfânta cuvioasă Parascheva, pentru care va păstra tot restul vieții o deosebită dragoste. ”Venise octombrie și eu eram flămând, șomer în Iași. Făcusem cerere la minister și la Inspectoratul din Iași să mă numească profesor de desen și caligrafie oriunde, în toată țara. Și numirea nu-mi mai venea și eu eram disperat. Într-o vineri m-am dus la Mitropolie și cu lacrimi și-n genunchi m-am rugat la Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva, nefiind nimeni în biserică. Când să plec, hop colegul meu mai mare cu 6 ani, Hudici Vasile, care mă căuta și găsindu-mă, s-a bucurat. Și eu m-am mirat că el a intrat în biserică, fiind necredincios. Mi-a explicat că-n dreptul porții, la stradă, un vânt la izbit să vină în biserică și-i pare bine că m-a întâlnit. M-a rugat să mă duc la Tîrgu-Frumos, la gimnaziul Trancu Iași ca profesor de desen-caligrafie și voi sta în gazdă la mama lui….Când am văzut că a ieșit pe poartă, m-am întors la Sfintele Moaște și cu lac de lacrimi fierbinți i-am mulțumit Sfintei Cuvioase Parascheva, care așa de repede m-a ajutat.” Încep anii de profesorat în care se dăruiește muncii sale cu aceeași abnegație cu care, mai târziu, va începe să picteze. Organizat și metodic, corect și conștiincios, trece cu mult peste normele îndatoririlor profesionale și reușește să-și atragă elevii prin dăruirea cu care înnobilează actul pur pedagogic. În noiembrie 1934 primește numirea ca profesor la școala normală de băieți “Ștefan cel mare” din Vaslui. „Prima clasă –erau elevi mari, de clasa a VII, cu mustăți. Le-am dat bună dimineața cu sfială, căci eu rămăsesem mic de tot pe lîngă înălțimea lor, care erau ca o pădure de brazi… În curând toți vasluienii mă cunoșteau și mă apreciau ca pictor și ca profesor de desen. Toți elevii țineau la mine grozav de mult…În câteva rânduri viața tristă de internat a normaliștilor o transformam în veselie, luîndu-i pe rând, mai ales duminica, câte două clase și-i duceam la pădure, la Paiu, motivând directorului că fac aplicații la perspectiva învățată la ore, iar el se bucura de inițiativele mele. Am făcut apoi și modelaj, sculptând un elev din clasa a VII-a. Când l-am turnat în ghips, am anunțat toți profesorii să vină cu elevii să vadă cum se toarnă în ghips o statuie. Mult le-a plăcut și cu toții mi-au mulțumit, rămânându-le o veșnică amintire.”
Cu inima rănită
Dar planurile oamenilor nu coincid întotdeauna cu ale lui Dumnezeu. Apare o mică întâmplare care avea să modifice ireversibil viața tânărului profesor, aprinzând în primăvara sufletului său o lumină caldă și vie, ca o flacără a învierii de suflet. ”În vara anului 1938, pentru prima dată am pictat și eu la biserica Maica Precista din Vaslui, lucrări angajate de dl pictor Sebastian Constantinescu din Argeș…Văzând felul cum picta dumnealui, tare mult mi-a plăcut și am zis că toată viața mea de acum voi închina-o picturii bisericești…Cât am pictat la Maica Precista, m-am simțit ca un fericit- eram nebun de bucurie că pot și eu învăța această branșă atât de frumoasă. Acum mă scârbisem de profesorat. Aici vedeam toată fericirea și importanța viețuirii, pe schele, muncind inspirat și vesel. Desenul corect, anatomic și coloritul viu mă înveseleau grozav. Multe aveam de învățat, căci nu știam nimic și maestrul ținea secret multe care mă interesau….Zilele trăite la Vaslui le socotesc cele mai strălucite zile din viața mea… De meleagurile acelea ca și de oamenii lor mi-a rămas inima rănită. Văd ceva deosebit față de restul țării, văd o cumințenie între oameni și o nostalgie peste acele meleaguri, unde Ștefan a avut multe și mari biruințe.” Cu părere de rău e nevoit să părăsească acele locuri pentru că primise numirea de profesor la liceul Cuza Vodă și Școala Comercială din Huși, în toamna anului 1935. Apogeul activității pedagogice îl atinge acolo, reușind în același timp să-și structureze cunoștințele teologice, ca prieten apropiat al episcopului de Huși, Nifon Criveanu. ”Cât eram în preajma lui, tot timpul discutam despre credință și așa că foarte multe am învățat de la el.”
Plin de praf și de rouă
Timp de trei ani, tânărul Vasile Pascu a avut o activitate intensă ca profesor și pictor: ”Tot timpul munceam. Dimineața, când aveam ore de la 10, mă duceam la peisaj mai departe, la Dobrina sau prin vii și veneam cu 3-4 bucăți lucrate, le puneam pe canapeaua sau masa profesorilor, luam catalogul și așa plin de praf, intram în clasă. Știau elevii că vin de la peisagii și mă scuzau că mă vedeau plin de praf sau de rouă de prin vii…Au fost peste 2000 de acuarele… Spre vară, când și elevii și profesorii erau plictisiți, ceream cataloage și făceam desenul, mai ales cu clasele superioare, unde aveam mai multă teorie de făcut. Odată am intrat în clasă cu 5 cataloage…Am fost poreclit de elevi și de profesori –profesorul titan.”
Coleg de cancelarie cu Corneliu Zelea Codreanu, care preda germană, are un mic incident cu acesta, care ”era peste măsură de mândru”. La finele anului făcea cu elevii frumoase expoziții de desene, picturi și caiete de caligrafie. Erau, după cum povestește ”zile frumoase în care profesorii aveau mare respect în fața elevilor și a lumii.” Ingeniozitatea și pasiunea își dau mâna și se manifestă prin organizarea unor cursuri speciale și serioase de istoria artelor. „După 2-3 prelegeri, unii dintre elevi m-au rugat să las să ia parte și părinții lor- căci noi spunem acasă ce faceți dvs și-s curioși. Tatăl unuia era președintele Tribunalului, al altuia judecător, avocat, ofițer, învățător, revizor, inspector, inginer, etc. Dându-le voie, sala s-a umplut și cu părinții, că elevii nu mai aveau locuri, asistând și corpul profesoral împreună cu directorul liceului Cuza Vodă, al liceului de fete și alții.”
Avea să creioneze astfel chipul profesorului exuberant și conștiincios, în care inima, mintea și talentul ardeau deopotrivă, revărsând în juru-i scânteile darului….Darul ce avea să devină har, ca o înviere, din seva timpului, la ceasul la care primăvara vieții își afla vremea înfloririi, cu degete întinse spre rodire.