Victima care şi-a consolat călăul Florina Steliana Vasilescu 18.01.2017
“Auzi? Cântă îngerii!”
Desăvârșit împlinitor al poruncii hristice de a-i iubi pe vrăjmași, părintele Gherasim Iscu a agonisit în adâncurile sufletului său focul mistuitor al iubirii dumnezeiești pășind pe calea suferinței, fără să se poticnescă de împotrivirea puterilor întunericului, astfel încât prezența lui Dumnezeu i s-a întipărit în chip neșters pe trupul vieții.
La început de drum
Fiul lui Grigore și al Elenei Iscu, părintele Gherasim (pe numele de botez Grigore) s-a născut la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri, judeţul Bacău, unde va absolvi școala primară cu 10 pe linie. Crescut în lumina tradiției creștine, intră ca frate la Mânăstirea Bogdana, la numai 12 ani. Râvna constantă pentru studiu și pentru cunoașterea teologică îl ajută să urmeze cursurile Seminarului monahal din cadrul Mânăstirii Neamț, între 1925-1928, desființat însă înainte ca Grigore să-și definitiveze studiile. Deşi moldovean, el şi-a legat cel mai mult existenţa sa monahală de Oltenia. A devenit călugăr la Mânăstirea Tismana, a urmat cursurile Seminarului monahal de la Cernica, pe care le-a absolvit în 1935 ca şef de promoţie, şi tot la Tismana a fost hirotonit ieromonah în 1936. Pentru vrednicia sa, a fost numit de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului stareţ la Mânăstirea Arnota, cu misiunea de a reface clădirile distruse de incendiu şi a reînvia activitatea spirituală.
La sfârşitul anului 1939, părintele Gherasim a plecat la Seminarul monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil. A trăit alături de profesorii şi seminariştii de aici frământările prin care a trecut România în perioada 1940-1941. Bănuit de simpatii legionare, deşi a refuzat să se înscrie în Mişcare, Gherasim Iscu a fost anchetat de agenţii regimului Antonescu, care au constatat neamestecul acestuia în treburi de ordin politic.
Misiunea în Transnistria
Revenit în Oltenia, el răspunde chemării mitropolitului Nifon Criveanu ca preoţii şi monahii eparhiei să plece în Transnistria, pentru a sprijini renaşterea vieţii religioase în acest teritoriu devastat de război. Părintele Iscu a activat în Transnistria timp de un an (aprilie 1942- aprilie 1943). În acest timp, a slujit la catedrala din oraşul Balta, a contribuit la înfiinţarea Mânăstirii Berşad (unde a fost şi stareţ), a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, unde a activat, ca mulţi alţi preoţi misionari, şi ca învăţător şi profesor de religie.” Am fost un slujitor fără tobe și surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sincer la nețărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau ființa lor.”
Deşi cunoştea că misiunea sa este pe termen limitat, părintele s-a străduit să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria şi şi-a luat foarte în serios misiunea care a fost cerută preoţilor români în Transnistria, anume aceea ca ei să reprezinte simbolurilor gândurilor de pace al autorităţilor române pentru locuitorii acestei regiuni, aceştia netrebuind să se simtă ca sub o ocupaţie. De aceea, cu toate riscurile, părintele a înfruntat adesea autorităţile române din provincie, tentate să facă diverse abuzuri.
Întors în ţară, părintele Iscu primeşte sarcina de a fi stareţ al marii lavre a Tismanei, într-o perioadă foarte grea din existenţa acesteia. În anii războiului, aici a fost un lagăr pentru legionari şi a fost adăpostit tezaurul Băncii Naţionale. După sfârşitul războiului, Tismana a devenit unul dintre centrele de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor din calea foametei din Moldova.
Preacuviosul “nebun”
În septembrie 1948, părintele Gherasim a fost arestat. Motivul arestării a fost solicitarea adresată lui de gruparea anticomunistă, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu, de a instala o staţie de emisie-recepţie la Mânăstirea Tismana. Deşi Gherasim Iscu a refuzat montarea staţiei, pentru a evita implicarea mănăstirii în acţiuni de natură a atrage represiuni din partea puterii comuniste, activitatea sa din Transnistria, deja o piatră de moară, şi prezenţa activă în viaţa bisericească din Oltenia au fost elemente care au „ajutat“ la arestarea sa. Părintele Iscu a fost condamnat prin sentinţa 928/21 iunie 1949 la 10 ani de temniţă grea, sub învinuirea de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Este închis la Craiova, unde a dat dovadă de un curaj deosebit față de încercările anchetatorilor de a-l determina să „mărturisească” fapte de care alții puteau să sufere. Despre atitudinea lui în penitenciarul în formă de potcoavă, ne relatează părintele Constantin Hodoroagă: „Atitudinea starețului a uimit pe toți. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicați, în frunte cu generalul Carlaonț. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – care a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun, toți au recunoscut și tot 15 ani vei fi condamnat»” Fără tăgadă, logica Securității era la antipodul principiilor creștine după care se conducea părintele Gherasim.
Stâlp al rezistenţei
Apoi, a fost mutat la înspăimântătoarea închisoare de la Aiud, unde și-a încurajat frații de suferință, ridicându-le moralul prin propovăduirea credinței creștine, precum același părinte Hodoroagă ne mărturisește: „A fost arestat în ținuta monahală pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o și a rămas numai în cămașă. Noi, cei din grupul „Argeșului” am dat un sfert de pâine și i-am luat o geacă de la un deținut. Pentru mine și cei ce l-au cunoscut, Părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.” Cu sufletul însetat de dorul după cer, flămând de rugăciune, duhul părintelui Gherasim se topește în oceanul de har al dumnezeirii, devenind pentru cei din jur flacără arzând de iubire.
Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenţei sufleteşti în temniţă. În scurtă vreme e transferat la Canalul morţii Dunăre-Marea Neagră. A fost repartizat în brigada specială pentru preoţi, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare şi bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Martor al evocărilor părintelui Gherasim din perioada detenției de la Canal, pastorul Richard Wurmbrand destăinuia: “Între anii 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a construi Canalul. Starețul fusese la Poarta Albă, unde douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliți să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăilor gardienilor. Iarna frigul ajungea la -25ºC, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau. Mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise, ca să fie împușcați. Cei închiși pentru credința lor fuseseră adunați într-o așa zisă <<brigadă a hoților>>. Aici, dacă cineva își făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun nici Paște… “
Arma cea mai puternică
Înfometat, bătut, înfrigurat, fericitul stareț se va lipi cu tot sufletul de jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, slujind cât putea de des, povățuind deținuții căzuți în ghearele deznădejdii, tămăduind rănile sângerânde ale osândiților la masacrare, prin spovedanie și euharistie. Trăirea duhovnicească a părintelui va dezlănțui și mai mult furia torționarilor, mai cu seamă a unui oarecare Vasilescu, infractor de drept comun, care îl va schingiui fără milă prin cumplite bătăi. Urmele înfiorătoarelor torturi îi vor brăzda adânc trupul măcinat de boala tuberculozei.
Ajuns în stare de epuizare din cauza TBC-ului, a fost transferat în sanatoriul penitenciarului de la Târgu Ocna, în camera 4. Tuberculoșii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Pitești, Gherla, Canal… Iată ce mărturisește Aristide Lefa: “Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat și satisfacții sufletești pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după, oricât de paradoxal ar părea. Am simțit și m-am convins că dragostea creștină este cea mai puternică armă în lupta cu răul. Aici m-am convins că sfințenia nu-i o utopie, că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă.”
Şi-a consolat torţionarul!
Prezența părintelui Gherasim în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși…
În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, într-un ungher al camerei, Vasilescu, torționarul de la Canal al starețului Iscu, adus și el la Târgu Ocna ca să moară “umanitar”, se zbuciuma între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință. Acum Vasilescu regreta toate grozăviile pe care le făcuse la Canal și nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții. Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim s-a îndreptat spre patul torționarului său, s-a așezat lângă el şi i-a pus cu blândețe o mână pe braț. «Liniștește-te», i-a spus pe un ton consolator. «Eşti tânăr. Nu ți-ai dat seama ce faci». Cu o zdreanță a șters sudoarea de pe fruntea tânărului. Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este iubirea. «Te iert din toată inima și la fel cu mine și ceilalți creștini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranță că Hristos, care-i mai bun decât noi, va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer». A primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.
“Auzi? Cântă îngerii!”
Nu m-aș mira deloc dacă s-ar auzi în clipa asta glasul de foc al îngerului spunându-ne: ”De ce îi căutați pe cei vii între cei morți? Ei nu sunt aici în împărăția morții. Ei sunt în împărăția vieții.” A murit oare părintele Gherasim Iscu? În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea: “În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit.” Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat: “ Auzi? Cântă îngerii!”
În timpul nopții, atât starețul cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ținându-se de mână. Era ziua Nașterii Domnului a anului 1951, când părintele Gherasim Iscu, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo mult dorit, trecu ușor la Ceruri, ca un înger în trup, ca o adiere de vânt …
Trupul acestui martir al Bisericii Ortodoxe Române zace și acum, neștiut de nimeni, aruncat în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nădăjduim că va veni o zi în care să ne putem închina cinstitelor sale oseminte, aducându-i prinos de rugăciune, de lacrimi și flori.
“Puteri, ce puneți între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă primim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: noi iubim!”
Panait Cerna
”Cutremurătoarea fărădelege s-a făcut din necredință și tăgăduire a existenţei lui Dumnezeu. Deci au venit marile dureri și suferințe ale popoarelor care au pătimit în temnițele și lagărele comuniste. Prin aceasta s-a restabilit echilibrul spiritual al lumii. Deținuţii au ajuns în asupriri și mari cazne, în marile lor trăiri interioare, să înlăture îndoielile și să capete, pas cu pas, certitudinea existenței lui Dumnezeu.” Preot Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric
Bibliografie: Pr. Constantin Hodoroagă, Vestitorul Ortodoxiei nr. 153/1996 ,
Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost, numărul 7 din septembrie 2003
Victor Stoica - Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998,
Revista Atitudini nr 42/2016 –Fundația Iustin Pârvu