Biserica – „Maica spirituală a neamului” sau „Rușinea” României de azi?

Libertatea pentru care au suferit și murit mulți preoți și credincioși în închisorile comuniste a fost dobândită în 1989 cu prețul sângelui tinerilor care strigau: „Cu noi este Dumnezeu” și „Vom muri și vom fi liberi!” În mijlocul lor se afla Părintele Galeriu, care împreună cu ei rostea rugăciunea „Tatăl nostru”.
După un sfert de veac, în urma postării online a unui articol, pe site-ul http://j.mp/18000biserici, din 1 nov. 2015, într-o emisiune Tv, oarecine striga: „Rușine! 18.000 de biserici, 425 de spitale”.
Deși cifra nu este exactă, totuși nu e departe de realitate. Potrivit Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (http://j.mp/patriarhia), la începutul anului 2014 erau deschise cultului și funcționau 16.287 locașuri de cult ortodoxe.
Dar nu exactitatea cifrei este importantă aici. Cifra aceasta mare, izvorâtă în urma incendiului de la Colectiv, este menită să manipuleze (http://j.mp/mobilulascuns).

O altă manipulare se poate constata și din faptul că preotul de la ISU a fost încă din noaptea incendiului la Colectiv pentru a ajuta la salvarea supraviețuitorilor și pentru a săvârși o rugăciune (http://j.mp/consiliereisu). Nu numai că nu s-a spus nimic despre aceasta, nu numai că nici o televiziune nu l-a filmat, dimpotrivă, a doua zi era adresată întrebarea „Unde sunt preoții?” și exista o atitudine ostentativă la adresa Bisericii prin pancarte pe care era scris: „Noi vrem spitale, nu catedrale”. Scopul acestor manipulări este acela de a naște în sufletele oamenilor ură și revoltă împotriva Bisericii, făcându-i pe români să creadă că toate cele 18.000 de lăcașuri de cult au fost construite în ultimii ani în detrimentul construirii unor spitale și școli.

Însă majoritatea covârșitoare a acestor biserici constituie moștenirea istorică și spirituală a României. Doar într-o proporție infimă, raportată la cifra de mai sus, au fost construite biserici din 1990 până în prezent; cele mai multe dintre acestea au fost construite de comunitățile locale din fonduri proprii sau prin sponsorizări, fără finanțări de la bugetul de stat sau cu finanțări minime.

Istorie adevărată

Cele mai vechi biserici ortodoxe din România datează din secolul al XIII-lea și se află în localitățile Densuș, jud. Hunedoara, și Câmpulung Muscel (Negru Vodă), jud. Argeș, ctitorită în 1215 de Radu Negru Voievod.

Mănăstirile Tismana și Vodița au fost ctitorite de Vlaicu Vodă (1364-1377).

Domnitorul Mircea cel Bătrân a ctitorit biserica Mănăstirii Cozia, sfințită la 1388, iar Alexandru cel Bun Mănăstirea Bistrița-Neamț în anul 1406.

Ștefan cel Mare a domnit între anii 1457-1504 și a ctitorit aproximativ 60 de biserici (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Telegraful Român, Sibiu, 2004), reprezentative fiind: prima, Probota, în 1463, Putna – 1466-1469, unde este înmormântat, Voroneț – 1488 și care face parte din patrimoniul UNESCO și mănăstirea Neamț – 1497. În 1502 a refăcut integral biserica mănăstirii athonite Zografu. Oare grecii îi strigă rușine? Ultima ctitorie, la Dobrovăț – 1503.

Petru Rareș, fiul său, a ctitorit în 1532 Moldovița (patrimoniul UNESCO), iar Alexandru Lăpușneanu a ctitorit mănăstirea Pângărați – 1560. Petru Șchiopul a ridicat în 1582 Sucevița (patrimoniul UNESCO).

Domnitorul Vasile Lupu și Mitropolitul Varlaam au ctitorit biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași – 1639, iar Dimitrie Cantemir a construit mănăstirea din Grumezoaia, Vaslui – 1692 și o biserică într-o mănăstire greacă din Moscova.

După tradiție, cea mai veche biserică din Țara Românească este Bucur Ciobanul, din București, reconstruită în 1416 de Mircea cel Bătrân.

Basarab I Întemeietorul (1310-1352), fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364) și nepotul său Vladislav Vlaicu sunt ctitorii bisericii domnești din Curtea de Argeș.

Vlad Țepeș, în 1461, a înălțat mănăstirile Comana – Giurgiu și Turnu – Prahova.

Voievodul Neagoe Basarab (1512-1521) a ctitorit mănăstirea Curtea de Argeș.

Mihai Vodă Viteazul a închinat mănăstirea din București – 1594, care-i poartă numele, și Simonopetra – Athos în 1588.

Matei Basarab (1632-1655) a zidit mănăstirea Arnota, unde este și înmormântat, apoi Catedrala Mitropolitană din Craiova și mănăstirile Govora, Tismana și Dintr-un Lemn.

Actuala Catedrală Patriarhală a fost întemeiată în 1656 de Constantin Șerban Basarab, iar Șerban Cantacuzino a ridicat mănăstirea Cotroceni – 1689.

Domnitorul-Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a ctitorit biserica Sfântul Gheorghe din București, unde este și înmormântat, deși își pregătise mormântul la o altă ctitorie a sa: mănăstirea Hurezi (1690-1692). În 1696 pentru românii din Ardeal a înălțat mănăstirea Sâmbăta de Sus, pe care ulterior generalii catolici ai Împărătesei Maria Tereza, între care Bukow și Preiss, au distrus-o cu tunurile, dimpreună cu foarte multe alte biserici ortodoxe din Transilvania.

Mitropolitul-Martir Antim Ivireanul a închinat tuturor Sfinților biserica mănăstirii – 1715 care astăzi îi poartă numele.

Mitropolitului Andrei Șaguna i se datorează inițiativa ridicării Catedralei Mitropolitane din Sibiu.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a rezidit din temelii mănăstirea Sâmbata de Sus între anii 1980-1990, iar Patriarhul Teoctist a închinat Sfinților Români propria-i ctitorie, din localitatea Popești Leordeni – 2006. Actualul Patriarh al României – Daniel prin înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului împlinește un deziderat al acestui neam din 1877 (http://j.mp/catedralaistoric), când România și-a dobândit independența în urma războiului, fiind astfel în spiritul tuturor înaintașilor; pe de altă parte, Patriarhul Miron Cristea menționa în pisania actualei Catedrale Patriarhale că aceasta servește provizoriu slujirii până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului (1932-1933).

Vocația Neamului

Toate aceste date istorice constituie o succintă trecere în revistă a celor mai importante ctitorii ale celor mai însemnați domnitori români, de unde putem deduce că ridicarea de biserici stă în vocația acestui neam. Iar neamul nu înseamnă doar contemporanii, ci strămoșii și mai ales urmașii. Iată ce ne-au lăsat străbunii noștri. Noi ce lăsăm „urmașilor urmașilor noștri”?

Apoi, mai trebuie menționat faptul că din cele mai vechi timpuri – căci poporul român s-a născut creștin – fiecare comunitate locală și-a construit propriul locaș de cult. Așa se face că în fiecare cătun, sat, comună, târg există câte o biserică, iar ctitorii lor sunt necunoscuți de noi. Cele mai multe dintre aceste locașuri de cult sunt anterioare perioadei comuniste.

Toate aceste sumare referințe istorice sunt menite să arate că majoritatea covârșitoare a locașurilor de cult există dinaintea anilor 1990. Doar într-o proporție incomparabil mai mică s-au construit biserici după anii 1990. În situația în care pentru unele dintre acestea s-au primit finanțări de la Bugetul de Stat ori cel local, atunci fiecare parohie a întocmit un Raport Financiar prin care „a dat seama” – prin documente, facturi, etc. – de fiecare sumă cheltuită. Dar în final există o lucrare realizată, concretă, spre deosebire de alte finanțări de la Buget, care nu au avut finalitate.

Astfel, acea comparație între o cifră foarte mare referitoare la numărul de biserici și o cifră mică referitoare la numărul de spitale este menită din capul locului să contrasteze, să manipuleze și să nască indignare și dușmănie în sufletele celor neinformați și fără cultură.

Spitalul și cultura

Biserica prin Mitropoliții ei – Varlaam și Dosoftei în Moldova, Antim Ivireanul în Țara Românească, Simion Ștefan și Andrei Șaguna în Transilvania – și prin Voievozii ei – de la Negru Vodă și până la Brâncoveanu Constantin – a menținut și promovat conștiința unității de neam, de limbă și de credință a tuturor românilor de dincolo și de dincoace de Carpați.

Domnitorul Vasile Lupu, în prefața Cazaniei lui Varlaam de la 1643, menționa că ea este adresată: „la toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”; „Cartea românească de învățătură” a circulat cu preponderență în Transilvania (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, EIBMBOR, București, 1981, p. 18).

Biblia tipărită de Mitropolitul Andrei șaguna, între 1856-1858, era o replică transilvană a Bibliei de la București din 1688 (începută în timpul lui Șerban Cantacuzino și finalizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu).

Astfel, primele școli au apărut în tinda bisericii. Prima școală românească ce se păstrează azi este muzeu și se află în interiorul curții bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului. Deși actuala clădire datează din anul 1760, totuși primele lecții în limba română s-au predat în 1583.

Totodată primele manuscrise în limba română, primele tipografii și primele tipărituri (cărți) au apărut în cadrul Bisericii.

În Biserică s-au format mari oameni de cultură și mari caractere, de la Diaconul Coresi, care a tipărit prima carte în limba română (Liturghier, 1570) și până la Mihai Eminescu, poetul care a desăvârșit limba română.

Tot în cadrul Bisericii Ortodoxe Române primul spital atestat documentar a fost pe teritoriul Moldovei, la Suceava, în 1619, în timpul Mitropolitului Anastasie Crimca, după modelul bolniţelor înfiinţate de Sfântul Vasile cel Mare (vasiliadele).

Aşa se poate înţelege că Biserica nu e doar pentru înmormântări, întrucât din cele amintite anterior se poate constata că prin ea s-a cultivat şi promovat şcoala, învăţătura, cultura, formând mari caractere, şi s-a îngrijit deopotrivă de sănătatea sufletească şi trupească a neamului acesta – pe de o parte.

Pe de altă parte, nu toţi oamenii, deodată, au nevoie de spital, căci nu toţi sunt bolnavi (decât numai dacă nu cumva se urmăreşte îmbolnăvirea acestui neam). Între anii 1990 şi 2000, într-unul din spitalele din Bucureşti, dacă într-o gardă erau 40 de urgenţe, aceea era o gardă grea. Astăzi în acelaşi spital într-o gardă sunt între 120 şi 200 de urgenţe. Din acest punct de vedere, ideal (desigur, o utopie) ar fi ca spitalele să fie goale şi oamenii sănătoşi.

Ar fi fost de preferat, ca aşa cum a existat marşul pentru victimele de la Colectiv, să fi fost şi unul anterior evenimentului tragic, respectiv atunci când între 2009 și 2011, multe spitale din provincie au fost închise.

Propria moștenire

Cine merge la Biserică, de fapt îl caută pe Hristos – Dumnezeu. Iar Hristos este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor oamenilor. Că Hristos este Doctorul trupurilor se înţelege din toate vindecările săvârşite de El şi relatate în Evanghelii. Că Hristos este doctorul sufletelor ne învaţă Sfântul Chiril al Ierusalimului: „El vindecă şi ochii orbilor, dar luminează şi minţile. El este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele păcătoşilor spre pocăinţă” (Cateheze baptismale X, 13). Dar dacă Hristos este Doctorul desăvârşit al sufletelor şi al trupurilor noastre, atunci „Biserica este Spitalul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) unde omul bolnav poate dobândi vindecarea.

Biserica după anii 1990 ieşea inhibată şi timidă după multe decenii de comunism. S-a încercat umilirea şi marginalizarea ei atunci; se încearcă şi acum. De asemenea Biserica ar fi trebuit să ia atitudine când „materia cenuşie” a acestui neam, rezultată din „sudoarea românului”, era exportată gratis. Ar fi un deziderat ca aşa cum există un locaş de cult în fiecare comunitate, tot astfel să existe un cabinet ori dispensar în care să activeze un medic pentru oamenii din fiecare sat ori comună. Dar pentru aceasta ar trebui implicarea unui doctor în fiecare comunitate, după cum fiecare preot atât din vechime, cât şi de azi s-a implicat în construirea sau renovarea unui locaş de cult. Că este posibil aşa ceva o dovedesc medicii care s-au dedicat vocaţiei lor la ţară (http://j.mp/ doctorlatara, http://j.mp/inimaderoman, http://j.mp/ medicinabolnava).

Omul nu e numai trup şi nu e numai suflet, ci în integralitatea lui e deopotrivă trup şi suflet. Într-o astfel de situaţie, menirea medicului şi a preotului este comună. Unul se îngrijeşte de sănătatea trupului, iar celălalt se îngrijeşte de cea a sufletului, cu scopul mântuirii omului.

Românii care şi-au căutat „o pâine” muncind în afara graniţelor patriei „au dus” cu ei acolo „Biserica lui Hristos”, ctitorind acolo noi locaşuri de cult ori slujind în cele ale gazdelor generoase care le-au oferit o astfel de binecuvântare.

Aproape fiecare neam are cel puţin o catedrală-simbol: Franţa – Notre Dame şi Sacre Coeur la Paris; Italia – San Marco în Veneţia, San Pietro la Roma, Domurile din Florenţa şi Milano; Spania – Sagrada Familia în Barcelona; Germania – Domurile din Berlin şi Köln; Anglia – Westminster Abbey; Statele Unite ale Americii – Catedrala Naţională din Washington.

Toţi turiştii, inclusiv cei români, vizitează şi se fotografiază cu aceste biserici. Fiecare popor se mândreşte cu moştenirea propriei istorii şi nu strigă: „Ruşine!”

Menirea Bisericii

Principala menire a Bisericii e aceea sfinţitoare. Dar, deşi menirea ei nu e aceea de a construi spitale (ci a Statului), totuşi azi există în ţară multe aşezăminte medicale, sociale, orfelinate, aziluri etc. ridicate de Biserică. Cel mai mare orfelinat din România se află la Mănăstirea Bogdana, Rădăuţi, şi care adăposteşte peste 200 de copii. La Valea Plopului – Prahova, Părintele Tănase se îngrijeşte de ani mulţi de copiii abandonaţi ori de mame cu copii, dar părăsite de soţi.

Având în vedere că Biserica Ortodoxă are cele mai puţine locaşuri de cult raportate la numărul credincioşilor (unul la 1055 de credincioşi), iar toate celelalte culte, fiecare în parte, au cu mult mai mult, de la dublu până la „de (peste) 10 ori” mai mult (http://j.mp/mobilulascuns), toate aceste acţiuni de denigrare a B.O.R. arată lipsa de demnitate şi de cultură şi micimea sufletească a protagoniştilor.

În loc de concluzii:

– Paul din Alep, în 1654, afirma că Mănăstirea Curtea de Argeş este „una din minunile lumii” (Nicolae Iorga, Byzance après Byzance);

– Chesarie Daponte numea în 1760 biserica mănăstirii Cotroceni „Fala Munteniei”;

– Mihai Eminescu a afirmat că Biserica este Maica Spirituală a neamului nostru;

– Istoricul Constantin C. Giurescu l-a considerat pe Matei Basarab: „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”;

– Grecii îi pomenesc şi azi pe ctitorii bisericilor lor: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu;

– UNESCO are în patrimoniul său mai multe biserici şi mănăstiri: Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ.