Caritatea trădătoarePr. Eduard Ioan Rădună 16.01.2018
”Iudele cele noi strigă Bisericii să se ocupe de săraci.”
Ce ș-ar fi întâmplat dacă scopul venirii Domnului în lume ar fi fost exclusiv caritatea? Ar mai fi avut loc - și rost- Jertfa Sa? Dar Învierea? Am amintit deja grija Sa față de săraci și tot Sfintele Evanghelii ne relatează că, El a hrănit efectiv mulțimi mari, de două ori, în mod minunat (Mt. 14, 13-22; 15, 32-39;) ceea ce a stârnit entuziasmul oamenilor, care au vrut să-L facă rege (In. 6, 5-15). Iisus a refuzat și s-a ascuns.
Un mesia pe placul oamenilor
Dar dacă ar fi acceptat, de dragul săracilor și flămânzilor lumii? Nu ni-L putem imagina pe Iisus făcând asta, dar putem să ne imaginăm un scenariu în care un mesia ipotetic s-a lăsat purtat de entuziasmul popular și firesc, a ajuns la Ierusalim. Aici are o intrare triumfală. Se lasă dus la sinedriu și, în fața lui Caiafa, a Învățătorilor și a fariseilor spune deschis: Eu sunt mesia cel binecuvântat! - Ce semn ne dai ca să credem? - Aduceți mulțimile cetății, le zice. La porunca lui Caiafa, aprozii sinedriului trâmbițează adunarea și în scurt timp, curtea și străzile se umplu de iudei nedumeriți. Mesia ia un coș gol de jos, îl binecuvântează și îl dă marelui preot, care scoate din el, uluit, o pâine și un pește, pe care le dă apoi lui Iuda, care, deprins deja, le dă celui mai apropiat sărac. Omul trece, bâiguind osanale, apoi Calafa scoate altă pâine, alt pește, pentru următorul sărac. Caiafa, Iuda și tot sinedriul se prosternează, Îl adoră, după care se pun serios pe împărțit pâini și pești. Sună prelung șofarul.
Între timp, romanii, alarmați de mulțimile ieșite în stradă, dau buzna în Sinedriu. Evreii vor să se lupte, dar mesia îl cheamă pe Ponțiu Pilat și din coșul mereu gol, Caiafa îi dă procuratorului o pâine și un pește, pe urmă le face semn soldaților să se așeze la rând. Caiafa este bucuros, înțelege misiunea universală a lui mesia și rolul care le va reveni iudeilor, deci continuă să dea pâini și pești.
Vestea ajunge la Roma, la Cezarul. Acesta ordonă ca mesia să fie adus înaintea lui. Mesia merge la Roma, Tiberiu se convinge cu ochii lui, când Caiafa îi dă pâine și pește. El lasă zeii, se închină lui mesia și face temple de distribuție in marele For și la Colosseum.
Apoi Tiberiu moare, Iuda moare, Caiafa moare, dar mesia e nemuritor, lumea e mare și gentilii numeroși, romanii trec. Vin alții care cad de acord să își mute capitala în Babilon, cu mesia cu tot. Deja nu mai e vorba de un mic coș, ci de silozuri precum ale biblicului Iosif, între care se află mesia eternul. Un întreg popor este folosit la împărțirea nesfârșitelor resurse pentru generații de popoare care vin să se închine, ca să aibă mereu burta plină, generații care mor una după alta, la nesfârșit, deoarece nu e nimic în mâncarea aceea care să surclaseze moartea; oamenii se însoară și se mărită, se înmulțesc, apoi dispar, iar lumea se schimbă încet, generații după generații se deprind să stea la rând, cu coșuri goale în mâini, cu numere de înregistrare tatuate pe brațe sau pe frunte. Pământul s-a pustiit, orașele lumii sunt părăsite, acum sunt doar două popoare, al distribuitorilor și gentilii; o singură limbă. Mesia trece în Egipt, lângă Nil. Toți oamenii se mută lângă marile silozuri, peste care domină turnul unde locuiește mesia, hrănitorul omenirii. Piramidele se macină încet. Crește umbra unei veșnicii invariabile, în care oamenii, în cinste fiind, au preferat să se asemene necuvântătoarelor.
Nu este posibil un sfârșit la acest scenariu, dar putem presupune sălbăticirea, recursul la instincte, renunțarea la civilizație. Renunțarea la lumea de oameni.
Așadar, iată de ce Iuda, chiar dacă ar fi fost un adevărat iubitor de săraci - ceea ce, ne spune sfântul Ioan Evanghelistul, nu era - tot s-ar fi situat pe o poziție greșită, pe care Domnul o evitase încă de la ispitirea Sa: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu(Mt. 4,4).”
Filantropia fără Dumnezeu
Desigur, Iuda nu păcătuise fără voie, după cum nici Iudele de azi nu greșesc din dragostea greșit înțeleasă sau din ignoranță. Nicidecum. În aparență, Iuda cerea un lucru licit: să fie vândut mirul Mariei și banii să fie dați săracilor. Iudele din lumea de azi cer Bisericii să renunțe la înzestrarea ei instituțională, să înceteze să mai cheltuiască pentru afirmarea în lume și să pună accent exclusiv pe caritate. De fapt, Bisericii i se poruncește să Îl lase pe Hristos și să dea la oameni, să nu mai slujească Domnului ci exclusiv omului, fiindcă Hristos este interesant pentru lume doar în măsura în care înmulțește pâinile și peștii, drept urmare Biserica lui Hristos trebuie să distribuie pâini și pești, să dea bani la nevoiași, să prefere pe săraci în locul lui Hristos. Pentru cei care susțin acest lucru, sfințirea lumii, mântuirea sufletelor, învățătura mântuitoare nu reprezintă nimic, hrana sufletească se rezumă la distracții fizice, iar principiile de viață sunt doar moduri de influențare a voințelor slabe. Acești oameni fără Dumnezeu nu sunt, desigur, filantropi sau fierbinți iubitori de săraci; dacă totuși simt, pe la vârste mai fragede astfel de fiori altruiști, răutatea lumii îi strică negreșit, deoarece tot ce nu este din credință este păcat (Ro., 14, 23).
Biserica, acuzată din principiu
Dar această corupție nu rămâne lăuntrică. Ea se evidențiază când Iudele cele noi strigă Bisericii să se ocupe de săraci; deși li se demonstrează că Biserica este foarte activă în plan caritabil, ei ignoră acest fapt și continuă să o injurieze agresiv. Prin această atitudine de ură sempiternă, se constată în Iudele de acum stricăciunea sufletească a lui Iuda: trădătorul nu voia banii de pe mir pentru săraci, ci pentru sine, “fiindcă era fur și având punga, lua din ce se punea în ea (In.12,6)”.
Când invidia și pofta devin insuportabile, Iuda acționează. Au fost momente, în toată creștinătatea, când jaful cel mai ordinar s-a făcut sub lozincile milosteniei și ale echității sociale. Biserica a fost spoliată chiar de autoritatea lumească. Acest lucru s-a întâmplat din doua motive evidente. Unul se aliniază în spatele lăcomiei lui Iuda: împărțirea tezaurului bisericesc. Bunuri, imobile, terenuri, au fost declarate bunuri publice, dar au ajuns, în proporție covârșitoare, la beneficiari cât se poate de... particulari.
Al doilea motiv trebuie căutat în nepotrivirea dintre principiile orânduirilor seculare și principiile evanghelice. Din acest punct de vedere, spolierile au avut drept scop slăbirea puterii de exprimare a Bisericii, restrângerea activității ei sfințitoare și învățătorești, astfel, încât acțiunile autorității să nu mai poată fi evaluate potrivit unor norme morale revelate (și verificate).
Din nefericire, în discursul antibisericesc al Iudelor de azi, pot fi presimțite aceleași pericole, pentru că lăcomia nu s-a schimbat. Și nici puterea nu a devenit principială. Și bineînțeles, nici Diavolul nu a părăsit câmpul de luptă. De aceea, chiar dacă ar construi Țara Făgăduinței pentru săraci, Biserica tot ar fi acuzată: că nu face destulă caritate, că își însușește fraudulos banul public, că nu se implică în probleme sociale, că este coruptă. Acesta este discursul de acoperire al celor ce se pregătesc să răstignească Biserica pentru bani. Iar acest discurs este inspirat, la rândul lui, de cel ce urmărește să stingă lucrarea harică a Bisericii în lume, să treacă în uitare existența sfințeniei și a Veștii celei Bune. Și să osândească toată omenirea la focul cel veșnic.
Dumnezeu nu îi uită pe săraci
S-a arătat mai sus că un mesia venit doar ca să sature pântece mereu flămânde ar fi de fapt un antihrist, ar depărta oamenii de Dumnezeu, ar bloca viața socială. La fel, o biserică dedicată doar carității își pierde rațiunea de a fi, adică Îl pierde pe Dumnezeu. Slujind ca să placă oamenilor, ca să fie primită și acceptată de aceștia, o astfel de biserică pierde prima parte a poruncii celei mai mari ( Ce este scris în Lege? Cum citești? - Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău... ș.cl - Mc. 12,30) și depersonalizează cea de a doua parte, de vreme ce iubirea instituțională este un nonsens.
Oricum, apostolii ce fuseseră martori la scena cu mirul de nard trebuie să fi știut că Domnul nu-i uitase pe săraci. La fel, cei implicați cu adevărat în viața bisericească știu că nu caritatea îi lipsește Bisericii. Ba chiar n-ar fi rău ca modelul carității instituționalizate să fie reevaluat și așezat pe locul care i se cuvine. (Nu de alta, dar creștinismul vestic este în declin, în pofida renumitul său sistem de caritate - piesa centrală a ecleziei apusene de la Revoluția Franceză încoace. Acest sistem, totuși, nu îi pledează prea mult creștinismului cauza în fața popoarelor deja post-creștine de acolo, popoare care nu mai văd în bisericile lor opțiuni spirituale atrăgătoare. Ar trebui să învățăm ceva din asta.)
Mila și programele sociale
La răsăriteni, caritatea ortodoxă încă este milă, adică grijă iubitoare de la persoană la persoană. Prin aceasta, este superioară caritatății instituționale, care nu poate reprezenta mai mult decât o coordonare administrativă de colecte, fără implicarea vreunei calități sufletești nobile. Pe scurt, milostenia personală este un act sfințitor și soteriologic nec plus ultra. De aceea nu se poate teoretiza că milostenia instituțională ar reprezenta vreun un act evolutiv de milostenie în mijlocul omenirii. Singura caritate complet admisibilă moral este milostenia multora.
Nici măcar nu se poate începe, până la urmă, cu caritatea, cu milostenia. Întotdeauna trebuie început cu credința, cu doctrina, cu învățătura, deoarece numai premisele corecte pot determina rezultate corecte, sau, după cum se spune, cea mai bună practică este o teorie bună. Chiar dacă există un fond înnăscut, Domnul mai întâi ne-a învățat, a început cu învățătura, ne-a explicat mai întâi, cum și de ce să fim milostivi. Așadar, suntem milostivi pentru că suntem credincioși. Invers ar fi o construcție efemeră, superficială precum toate efuziunile omenești de acest fel, un sentimentalism ușor de speculat de unii și de alții, de autorități, eventual, pentru a evita răzmerițele săracilor.
Urmând exemplul Domnului, și Biserica trebuie permanent să-i învețe pe oameni; să-i învețe cum și de ce să fie buni, să fie milostivi. Trebuie să-i învețe cum să atingă scopul vieții, care este, după renumita exprimare a Sfântului Serafim de Sarov, dobândirea Duhului Sfânt. Adică dobândirea sfințeniei. Prin învățătură, Biserica trebuie să determine apariția milosteniei care ajută la sfințirea oamenilor, la asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv. Astfel, milostenia trebuie să exprime credința în lucrarea ei concretă.Singură milostenia nu poate substitui nici credința, nici sfințenia în sine, milostenia trebuie să fie expresia participării la credință, expresia participării la sfințenie.
A învăța oamenii înseamnă a-i lumina, a-i ajuta să se sfințească. Aceasta este tot milostenie a Bisericii către lume. Milostenia nu este doar a da ajutoare materiale săracilor, cum insinua Iuda și cum silesc Iudele pururea nesătule dintotdeauna și de azi. Milostenie este și a-l ajuta pe om să descopere sensul mai înalt și veșnic al vieții, și de aceea Biserica este locul sfințeniei care înveșnicește și al învățăturii care îndrumă, deopotrivă cu locul revărsărilor de inimă care fac cu putință iubirea și grija de semeni. Lucrul acesta nu a vrut Iuda să îl vadă, nici să îl primească în casa Martei și a Mariei: că activitatea Bisericii, întruchipată în mir, nu înseamnă numai slujire materială, ci și slujire sfântă, îndreptată spre Domnul, spre hrănirea sufletească a credincioșilor, precum mireasma nardului care a umplut tot locul. De aceea, pentru a păstra milostenia permanent vie, substanțială, este necesar să se înțeleagă că actul învățătoresc cât și cel sfințitor zămislesc o altfel de caritate decât caritatea obișnuită a lumii, o caritate completă, subtilă și mobilizatoare, pe care Domnul o laudă. Învățătura credinței, unită cu jertfa sfințeniei și cu dăruirea iubitoare față de Dumnezeu garantează dragostea de semeni și reprezintă întreitul fond regenerator al milosteniei creștine.
Iudele trec, Domnul rămâne!
În concluzie, Biserica trebuie să rămână instituția binelui total, educatorul mandatat de Dumnezeu al lumii, vasul prin care Sfânta Treime comunică lumii sfințenia și prin care lumea e mântuită, nu o simplă instituție de caritate. Menirea Bisericii nu e să împartă bunurile lumii, ci să prefacă inimile de piatră în inimi de carne simțitoare și compasive. Într-o inimă îmblânzită de credința în Hristos, milostenia e intrinsecă și se manifestă de la sine, se încorporează milosteniei lui Dumnezeu, nemaifiind maculată de slava deșartă sau de inginerii sociale interesate.
Când Domnul a dezavuat cârtirea lui Iuda și a lăudat gestul Mariei de a-L unge cu mir ca pe o lucrare a pietății (Mt. 26, 10), El a enunțat principiul priorității celor sfinte față de cele lumești și a arătat Bisericii sensul lucrării ei viitoare: grija față de săraci nu poate trece înaintea credinței, după cum nici nu poate fi separată niciodată de ea. Slujirea Domnului, ungerea Lui cu mir este simbolul slujirii sacrosancte, al adorării lui Dumnezeu în numele căreia se lucrează iubirea de oameni. În nici un caz nu se poate ca Biserica să asculte de potrivnici și să se retragă în simpla caritate, înspăimântată - nu cumva să fie acuzată de Iuda că irosește mirul, în loc să-l dea săracilor. Dimpotrivă, trebuie să-L ungă cu mir pe Domnul, să umple lumea de parfumul învățăturilor Lui și să se sfințească necontenit prin atingerea de El. Fiindcă Iudele vin și trec, mor, se sinucid, se ucid între ele. Domnul însă rămâne în veac, cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu. Iar din această veșnicie a învățăturii Sale se desprinde și garanția că suferința săracilor va fi pururea în grija Bisericii, în grija inimilor renăscute prin Hristos în Biserică. Fiindcă va veni și o vreme când masca lui Iuda va cădea, când grija de săraci va fi disprețuită, iar lumea va abandona, cu răceală, pe cei prea mici, pe cei în care Se va regăsi Domnul la Judecată.
Chiar dacă ar construi Țara Făgăduinței pentru săraci, Biserica tot ar fi acuzată: că nu face destulă caritate, că își însușește fraudulos banul public, că nu se implică în probleme sociale, că este coruptă. Acesta este discursul de acoperire al celor ce se pregătesc să răstignească Biserica pentru bani.
Biserica nu trebuie să asculte de potrivnici și să se retragă în simpla caritate, înspăimântată - nu cumva să fie acuzată de Iuda că irosește mirul, în loc să-l dea săracilor. Dimpotrivă, trebuie să-L ungă cu mir pe Domnul, să umple lumea de parfumul învățăturilor Lui și să se sfințească necontenit prin atingerea de El. Fiindcă Iudele vin și trec, mor, se sinucid, se ucid între ele. Domnul însă rămâne în veac, cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu.
”Nu se poate ca Biserica să se retragă în simpla caritate; dimpotrivă, trebuie să-L ungă cu mir pe Domnul, să umple lumea de parfumul învățăturilor Lui și să se sfințească necontenit prin atingerea de El.”