Către o lume dez-alfabetizatăPr. Eduard Ioan Rădună 12.10.2021
„Ignoranța nu vine la pachet cu fericirea, ci cu sclavajul.”
Rezistența religioasă este singura, probabil, care mai constituie cât de cât o piedică în ceea ce privește dez-alfabetizarea lumii. Dincolo de această rezistență, decăderea maselor din lumea scrisă se produce neașteptat de facil.
O ignoranță provocată
Fenomenul reprezintă întoarcerea societății la o ignoranță mai profundă decât cea pe care oamenii au lăsat-o în urmă odată cu victoria scrisului, reprezintă un regres controlat către ignoranță culpabilă, în care cei educați se vor impune celor needucați ad libitum. Termenul „ignoranță” nu este folosit la întâmplare: el descrie situația reală a unei omeniri dez-alfabetizate. În același timp, nu poate fi folosit pentru omenirea dinainte de apariția scrisului, de vreme ce aceea era o situație naturală, neimpusă de nimeni, pregătind, treptat trecerea spre descoperirea alfabetului. În plus, illo tempore, acordul dintre oameni și lume se realiza cu mijloacele la care ajunseseră atunci, așadar nu putem vorbi de ignoranță. Dimpotrivă, de această dată, ignoranța este provocată. De aceea, această decădere indusă spre ignoranță nu poate fi considerată nici întoarcerea lumii la fericita ignoranță și inocență edenică a unor oameni pe care, treptat, mințile lor tot mai mari îi condamnaseră la răutate și nefericire, precum în romanul Galapagos al lui Vonnegut. Dar, chiar principial, nu e nicio fericire în ignoranță și lumea însăși, prin întocmirea ei nu e un loc pentru ignoranți. Trebuie să fii rezonabil de inteligent ca să poți trăi bine pe pământ. Ignoranța copilului este fericită atunci când există ocrotirea experimentată și știutoare a părinților, iar în lipsa acestei ocrotiri copilul este o pradă; așadar nici ea nu poate fi invocată ca pretext pentru întoarcerea către o fericită vârstă de aur.
Către robia perfectă
Ar mai trebui observat și faptul că ignoranța care se vrea indusă omenirii nu reprezintă ea însăși un scop în sine, ci servește unui scop. De aceea, nu este de imaginat situația în care înțelepții lumii ar pacifica omenirea prin hipnoză, tehnologie și medicină, dăruind, prin regres mintal, beatitudine de masă, iar ei, – retrași în vreun turn de fildeș sau în Elysium (vedeți filmul lui Neil Blomkamp sau citiți Orion va răsări, romanul cu o temă analogă al lui Poul Anderson) – ar coordona fericirea mapamondului. Nici vorbă de așa ceva. Ignoranța, am spus mai sus, nu vine la pachet cu fericirea, ci cu sclavajul.
Ignorantul este, mai întâi, robul propriei neștiințe. Această stare – să o denumim funciară – de robie, este fundamentul robiei la care este expus ineluctabil, față de cei dispuși să îi asigure întreținerea în schimbul propriei persoane. Ignorantul este, așadar, prin definiție, orb, prin mintea lui întunecată care îl face să orbecăie și rob, pentru că este capturat de cei interesați să facă asta. Fiind rob, nu își mai aparține deloc, nici chiar viața lui nu îi aparține. El este un condamnat la moarte cu termen al lichidării variabil.
Așadar, scopul reîntoarcerii oamenilor la ignoranță este obținerea robiei – a robiei perfecte. Și obținerea ignoranței colective este un pas important – care, iată se face.
Pașii dansului macabru
Prăbușirii creștinismului – dar și celelalte religii monoteiste se vor prăbuși, în vreme ce restul religiilor nu (prea) contează – i se asociază, ca un alt pas în drumul spre victorie, intoxicarea intenționată a școlii. Educația secular a erodat, treptat, educația creștină; nu se vorbește de asta, din motive universitare, eventual, academice, doar se pufnește nervos când apar interogații și uneori, se dau ochii peste cap. Dar, în urmă cu vreo două sute de ani, școala a fost ademenită din pridvorul bisericii și folosită pentru a modela noii cetățeni, potrivit noului contract social – contract care, printre alte articole, includea și profanarea lăcașului sacru. Nu că ar fi fost prima dată; dar a fost pentru prima dată când profanatorii au fost chiar fiii. Iar acum, școala suferă o nouă malformație. Învățământul redevine in-vitio, nărăvire. Dintr-un loc al educației, în care se urmărea transmiterea unor principia și cunoștințe precise, școala a devenit o promotoare a relativismului informațional și moral și a devenit discutabilă din punct de vedere formativ, de vreme ce, tot mai declarat, se dovedește slujitoarea umilă a ideologiilor la putere. Dar cum ar putea fi altfel?... Un proverb din mahala spune: „Cine plătește, acela comandă muzica” – nu e în firea lucrurilor? Și astfel, pe măsură ce propaganda ideologică școlară crește, vechile activități – alfabetizarea și scrisul de mână, de exemplu – cedează în fața agresivității video-tehnologiei, încurajată și impusă prin introducerea instrumentelor virtuale ca mijloace de studiu. Nu se afirmă deschis, dar sunt încurajate jocurile pe calculator (ca educative), vizionarea de filme (de propagandă), apelul la simboluri în locul cuvintelor scrise.
Aservire sub sigle generoase
Re-orientarea evidentă a școlii este un fenomen care trebuie pus în legătura cu un altul: reîntoarcerea asumată a științei în zona arcană. Relația dintre cele două fenomene este perfect explicabilă, deoarece știința este unul dintre fundamentele învățăturii/învățământului. Din nou avem de a face cu un vârf de iceberg, reprezentat de știința de popularizare, aceea care se distribuie prin instituțiile de învățământ, care, desigur, este voit lacunară și mai ales, aparține trecutului. În rest, cercetătorii sunt secretizați, cercetările securizate, sub sigle generoase și pașnice se ascund laboratoare exclusiviste, susținute din umbra intereselor. În general, și știința a devenit post-știință și a dat deoparte vălul ipocrit care îi permitea să fie adulată ca o zeiță benevolentă, a renunțat la discursul despre binele oamenilor, propășirea civilizației, eradicarea marilor probleme. Acum se avansează o știință departe de aceea adulată de Jules Verne; dimpotrivă, avem de a face cu o zeitate înspăimântătoare, pentru că este indiferentă la om, abstractă, aservită autorității și ea însăși înrobitoare. Șiva, zeitatea aleasă să patronize CERN, la Geneva, exprimă plastic acest aspect dual al științei constructive și al științei distrugătoare. Tehnologia contemporană urmează celei de-a doua ipostaze a științei. Ca un alt vârf al icebergului științific, ea își aduce contribuția decisivă la înrobirea de obște. Deținătorii pârghiilor tehnicii complotează spre a crea dependențe, datorii, presiuni – economice, militare, medicale, administrative – numai că, de această ată, nu mai avem de a face cu pulsiunile haotice ale te miri cărui dictator, ci cu o ordine centralizată, care, veche de când turnul Babel în concept, este cu adevărat mondială în practica zilei de azi, pentru prima dată în istorie, prin abordarea complet științifică atât a mijloacelor cât și a scopurilor urmărite.
Perspective înfiorătoare
Adevărul este că suntem prinși într-un vârtej al progresului tehnologic care a început să ne depășească limitele fizice. Acumularea de informație surclasează capacitatea intelectuală a ființei umane. Pentru a înțelege acest lucru, să aruncăm o privire în istorie: în urmă cu patru sute de ani, cunoștințele matematice ale lui Blaise Pascal îi permiteau să conceapă operațiile necesare pentru o mașină de calculat eficientă, deși limitările tehnologiei nu i-au permis să construiască mai mult decât celebra sa mașină de calcul „Pascalina”. Această diferență de timp față de noi, cei ce folosim calculatoarele de azi, reprezintă, până la un punct, avansul științei matematice față de posibilitățile tehnologice. Neliniștea se amplifică dacă avem în vedere că tehnica de calcul de azi favorizează avansul mathematic într-o manieră exponențială, până într-atât încât, prin operații matematice, poate fi previzionat viitorul (cf. Sandqvist, Tor, Reflections on the Empirical Applicability of Mathematics: Philosophical and Historical Investigations, Research Gate, 2018, via Hansson, S.O., 2020). Poate că este adevărat. Dar dacă este adevărat, atunci să ne cutremurăm de perspective din moment ce, în zilele noastre, la plebe, la firul ierbii, știința împrăștie doar erzațul gadgeturilor - și ce dezastru provoacă acest erzaț ce trebuie considerat, după cum vedem, rudimentar! Astfel întocmite încât să conducă spre superficialitate, individualism și ruină, de vreme ce controlează venituri și achiziții publice fără existența vreunei cenzuri competente și de vreme ce exclud posibilitatea ca proprietarii să poată interveni pentru îmbunătățire, verificare sau reparații, gadgeturile, dispozitivele tehnice de azi, reprezintă, doar ele, tot atâtea adjuvante importante ale necinstei funciare pregătite să se înstăpânească. Luați cazul dispozitivelor audio-video, menite să creeze dependență, să supravegheze, sau să colecteze idei valoroase – să le fure, evident. Dacă acum este astfel, peste alți, să zicem, opt lustra – adică patru sute de ani – ce va fi?