Ce îi lipsește științei? -Ştiinţă fără conştiinţă?Prof. Dr. Nicolae M. Constantinescu 08.08.2018

În fond, ce i-ar trebui ştiinţei, ce ar trebui adăugat la un demers ştiinţific şi mai ales la rezultatele cercetării ştiinţifice pentru ca acestea să servească omului, să-i servească naturii, să-i servească vieţii, şi să nu ducă la distrugerea lor? Aceasta este o întrebare fundamentală pentru prezentul şi viitorul ştiinţei, şi chiar al întregii umanităţi. Răspunsul este unul singur: ştiinţa trebuie să se supună legilor morale, care diferenţiază intenţiile, deciziile şi acţiunile bune sau corecte, de intenţiile, deciziile şi acţiunile rele adică greşite. Totul porneşte de la principiul fundamental: ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!

Or, departajarea aceasta între bun şi rău o realizează conştiinţa noastră, care analizează şi cataloghează în permanenţă propria noastră fiinţă precum şi ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Conştiinţa noastră are o bază spirituală, are o sorginte imaterială; ea vine de la Dumnezeu, fiindcă în permanenţă caută să ne corecteze pornirile greşite. Oscar Wilde considera conştiinţa drept lucrul cel mai dumnezeiesc din noi, iar călugărul Paisie Olaru de la Sihăstria o asemuia îngerului trimis de Dumnezeu pentru a-l păzi pe om.

În intimitatea fiecăruia dintre noi, conştiinţa este judecătorul absolut al gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre. „Singurul tiran pe care-l accept în această lume este vocea aceea înceată şi liniştită din lăuntrul meu” spunea Mahatma Gandhi. Permanenta ei prezenţă dezvoltă în fiecare dintre noi un sentiment de responsabilitate morală faţă de propria noastră conduită. În lipsa acestei responsabilităţi morale omul îşi poate permite orice. Şi omul de ştiinţă nu face abstracţie de la această afirmaţie. El îşi poate permite - de pildă - să creeze o himeră sau o clonă umană, după cum tot atât de bine poate să imagineze şi să pună în practică un procedeu noninvaziv de destupare a arterelor!

Joaca de-a Dumnezeu

În mitologia greacă himera era reprezentată sub forma unui monstru cu cap de leu, corp de capră şi coadă de şarpe. Azi numim himeră o combinaţie din două sau mai multe specii într-un singur trup. Dacă în unele situaţii această combinaţie este benefică omului, aşa cum ar fi valva cardiacă de porc mistreţ, prelucrată şi transplantată la om, nu acelaşi lucru se poate spune despre momentul scandalos în care s-a încercat amestecul de celule stem umane cu celule embrionare animale în scopul creerii de himere viabile. Şoareci care produc spermă umană, şoareci cu creier de om!?! Lucrul acesta a fost posibil tehnic, dar respectă el oare legile moralei, legile bioeticii?

La aceeaşi concluzie ne duc şi experimentele de clonare umană. Omul este un unicat genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic, iar secolul acesta ne va arăta şi o unicitate la nivel energetic. Clonarea încearcă să anuleze unicitatea, deci individualitatea fiecăruia dintre noi. Clonaid - prima companie de clonare umană a apărut în 1997 în secta care idolatrizează extratereştrii. Or, toate datele încercărilor făcute pe animale ne arată prezenţa de malformaţii congenitale, de diformităţi fizice, de deficienţe imunologice şi mai ales o îmbătrânitre prematură a clonelor. Semnalul de alarmă a fost tras de însuşi Jan Wilmut, primul om de ştiinţă care a reuşit să cloneze un mamifer - este vorba de oaia Dolly; el s-a declarat deschis împotriva clonării ca înlocuitoare a reproducerii sexuate la mamifere - inclusiv la om - întrucât anomaliile de dezvoltare ale clonelor fac procedura extrem de riscantă. Faptele pe care le trăim, viaţa în general, sunt mult mai complicate şi ne pun adesea în faţa unor situaţii de fait accompli. Iată că Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat în 2012  lui John Gurdon pentru descoperirea posibilităţii ca o celulă matură specializată să poată fi reprogramată pentru a se transforma într-o celulă imatură, capabilă să dezvolte orice ţesut al corpului. John Gurdon susţine că peste aproximativ 50 de ani, părinţii care îşi pierd un copil, vor putea obţine o copie a lui. Realitatea este că trebuie să facem o distincţie clară între clonarea reproductivă, prin care se crează ex vivo un pre-embrion uman, înlocuind ADN-ul dintr-un ovul cu ADN-ul matur dintr-o celulă adultă, după care urmează implantarea în uter şi dezvoltarea noului produs în absenţa oricărei intervenţii a tatălui - şi clonarea terapeutică care permite obţinerea unor celule stem, care să poată produce celule şi ţesuturi normale, înlocuitoare pentru cele distruse de boală. Evident că experimentele de clonare reproductivă vor continua, iar interzicerea prin lege a unor cercetări de acest gen este nerealistă.

Ce-i de făcut?

Iată-ne ajunşi la factorul cauzal al ruinării sufletului, la ştiinţa fără conştiinţă, moment în care ne vedem în faţa unei opţiuni cruciale: acceptăm sau nu să discutăm tema de pe poziţiile religiei?

Acest moment l-a trăit şi Albert Einstein, care a declarat apoi că ştiinţa fără religie este oarbă, iar religia fără ştiinţă este schiloadă şi neconvingătoare. În fond de ce insist pe acest moment crucial? Simplu. În relaţia dintre ştiinţă şi conştiinţă Dumnezeu le uneşte, le integrează într-un tot, iar Satana le separă, le desparte ca să nu se mai poată influenţa. Mai clar decât această constatare nici că se putea. Şi am făcut aceste afirmaţii bazându-mă în primul rând pe stările pe care le poate avea un individ în relaţie cu propria lui conştiinţă - şi în al doilea rând pentru a puncta prin exemple efectele catastrofale ale rupturii dintre ştiinţă şi conştiinţă pentru noi, oamenii.

Un om se poate considera cu conştiinţa curată, atunci când nu are ce-şi reproşa sau poate avea un proces de conştiinţă atunci când îi este dificil să hotărască într-o problemă morală greu de rezolvat, poate avea mustrări de conştiinţă sau să se simtă cu conştiinţa încărcată, atunci când este cuprins de un sentiment de regret, de remuşcare pentru o faptă reprobabilă consumată şi care l-a avut drept autor, după cum poate fi fără conştiinţă, ceea ce este sinonim cu a fi lipsit de scrupule.

Nu întâmplător conştiinţa este considerată ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre şi busola omului (Van Gogh) sau tribunalul care zace în fiecare dintre noi (Imm. Kant).

Un ministru fără conștiință

Când, cum şi cu ce magnitudine se manifestă lipsa de conştiinţă? Nu numărul cazurilor în care s-a acţionat fără conştiinţă contează, ci speţa lor, faptul că a fost adusă o agresiune unei singure fiinţe umane îl taxează pe făptaş ca fiind lipsit de conştiinţă. Dacă ar fi să exemplificăm din practica juridică, dispunem de nenumărate exemple, în care legiuitorii au promovat legi schiloade, iar judecătorii le-au aplicat în aceeaşi notă tembelă şi antiumană, distrugătoare de vieţi. Îmi vine în minte celebra dispută de la Nürenberg imortalizată într-un film nu mai puţin celebru, pornită de la un fapt real, între judecătorul american şi ministrul de justiţie german, ultimul o personalitate recunoscută în dreptul internaţional şi care a afirmat că nu a ştiut nimic despre lagărele de exterminare. Judecătorul îi admite declaraţia, dar îi aminteşte că în 1935 a semnat actul de acuzare de viol al unui bătrân evreu paraplegic, deşi ştia că acuzatul era în imposibilitatea erecţiei şi ejaculaţiei datorită afecţiunii medulare. Iată un exemplu concret al lipsei de conştiinţă, care a reverberat apoi într-un cataclism uman distrugător pentru milioane de vieţi.

Experimente criminale

Asemenea exemple de lipsă de conştiinţă se regăsesc şi în medicină - sau mai degrabă mie mi-a fost mai uşor să le identific. Şi mă voi opri la experimentele pe oameni, unde naziştii nu au fost protocronişti:

  • În 1845-1849 Marion Sims - considerat părintele ginecologiei în America - a făcut experienţe pe negrese sclave neanesteziate, acţionând cu un ac gros asupra oaselor craniene ale fătului în timpul expulziei la naştere, pentru a constata dacă se produce sau nu trismus.
  • În 1896 A. Wentworth face puncţii spinale la 29 de copii internaţi în spitalul din Boston, pentru a constata gradul de inocuitate al metodei. Menţionez că românul Toma Ionescu făcea în aceeaşi perioadă experimente similare, ajutat de Amza Jianu - dar pe animale.
  • În 1906 profesorul Richard Strong de la Harvard infectează cu holeră un număr de prizonieri din Filipine, pentru a testa diverse terapii. 13 mor. În timpul procesului de la Nürenberg, doctorii nazişti au citat acest studiu pentru a justifica propriile experimente. Este semnificativ să arătăm la celălalt pol al modului cum a fost abordată terapia unei maladii infecţioase, că la sfârşitul anilor ’30 medicul veterinar român Nicolae Munţiu s-a infectat voluntar cu bacilus mallei, agentul cauzator al morvei (răpciugă), boală a calului cu transmitere la om şi a demonstrat eficacitatea tratamentului cu sulfamide. Ambele modalităţi de experimentare sunt nerecomandabile, dar în timp ce Richard Strong a dovedit o crasă lipsă de conştiinţă, pe Nicolae Munţiu îl putem considera în rândul eroilor, fiindcă el şi-a pus pieptul nu în faţa armelor, ci în faţa microbilor ucigători.
  • În 1911 Hideyo Noguchi de la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale din SUA publică date despre rezultatele injectării s.c. de preparate inactivate de la bolnavi de sifilis la 146 pacienţi de spital sau copii sănătoşi, în scopul găsirii unui test cutanat de diagnostic al luesului. După 2 ani mai mulţi părinţi îl dau în judecată fiindcă boala apăruse la copiii lor.
  • În 1915 Joseph Goldberger, la cererea Biroului de Sănătate Publică al SUA, produce pelagră la 12 puşcăriaşi din Mississippi pentru a încerca diverse scheme terapeutice de amendare a simptomatologiei neurologice. Unul din subiecţii testaţi declară mai târziu că „a trecut prin 1000 de iaduri”. După 20 de ani directorul respectivului Birou de Sănătate Publică admite că deşi ştiau că boala este produsă de o deficienţă de niacină (vitamina B 6), nu au făcut nimic pentru prevenirea ei, întrucât ea se manifesta predominent la populaţia săracă afro-americană.

Exemplele pe loturi mici pot continua cu date strânse din lumea întreagă. Ele sunt depăşite de experimentele în masă cum ar fi lotul de 400 de agricultori negri din Tuskagee-Alaska, diagnosticaţi cu sifilis şi netrataţi între 1932-1972 pentru a se putea urmări evoluţia bolii, apoi experimentele privind rezistenţa la foame efectuate în Ucraina în anii ’30 pe milioane de oameni, experimentele care şi-au propus aflarea limitei de rezistenţă la frig efectuate în lagărele naziste, experimentul Piteşti privind limitele degradării psihicului uman, urmate de alte experimente tot la noi privind limitele suportabilităţii unei populaţii diabetice la absenţa insulinei sau a unei populaţii corticodependente la absenţa preparatelor cortizonice şi multe, multe altele.

Lipsa de conştiinţă mergea mână în mână cu cinismul. În anii ’80 ajunsesem să operăm la spitalul Colţea în săli unde era o temperatură de 10 grade. Îmi îngheţau mâinile când mă spălam. După efectuarea celiotomiilor ieşeau aburi din abdomen iar eu îmi încălzeam mâinile la temperatura internă a pacientului. M-am plâns de această situaţie unui tovarăş venit în control de la comitetul de partid pe Bucureşti. „Ascultă tovarăşu’ doctor, a făcut vreun pacient pneumonie”? „Nu” răspund eu. „Ei, vezi că merge”!?

(va urma)

De același autor