De ce ar mai rezista satul românesc? - Patricienii părăsesc patria (II)Pr. Eduard Ioan Rădună 12.09.2019
”Nu-l amăgiţi pe țăran cu glia strămoşească sau cu bisericuţa din sat, sau cu căciula de stele !”
Doar biserica din sat
Statul, viclean, ar vrea să îi mai reţină pe oamenii care se grăbesc spre alte zări mai luminoase: invocă amintirile duioase cu gura sobei, cu căpiţele de fân, cu ieslele de animale, cu pământul reavăn proaspăt arat, cu pădurile adânci, cum se exprima un alt mare amăgit, N. Labiş. Poate că ţăranul deţine astfel de amintiri în mintea sa, de prin copilăria mică, dar carnea ţăranului îşi aduce aminte de altceva. Îşi aduce aminte de greutatea iernii cu frig chinuitor, cu igienă incomodă, îşi aduce aminte de noroaiele extenuante ale zilelor ploioase, de arşiţa zilelor de coasă şi de seceră, de vlăguiala indusă de plug şi de sapă, de greutatea lemnelor cărate pentru iarnă. La rândul ei, mintea de pe urmă a ţăranului a cumpănit pragmatic diferenţa dintre viaţa lui şi viaţa lejeră a celor din oraşe, cărora le vindea pe nimic mâncare de calitate obţinută cu multă muncă. Uneori îi dispreţuia pe orăşeni, pentru că erau nişte neputincioşi condamnaţi la foamete, dacă n-ar fi fost el, patricianul adevărat într-o ţară de venetici, ca să îi hrănească pe ei - mai ales în vremea penuriei comuniste. Şi cum să nu fie resentimentar, când îşi aducea aminte de orăşenii care strâmbau din nas pentru că el ţăranul, mirosea a om muncit, a grajd şi a iarbă, în faţa unor inodori sau a unora care îşi mascau mirosurile neglijente cu parfumuri? Pe urmă, îi vedea: îi vedea că aceştia trăiau mai uşor şi mai mult, că erau nepăsători faţă de grija iernii care avea să vină. A văzut că în oraşe se poate o altfel de viaţă pentru el şi pentru copiii lui. Şi acum, pragmatic, îşi ia lumea în cap: nu în oraşele din România, unde oamenii o duc totuşi prost (şi pătimirile vor mai creşte prin lipsa ţărănimii), ci în alte părţi, în ţări mari şi metropole uriaşe unde face lucrul pe care ştie cel mai bine să îl facă: se adaptează şi munceşte din greu, dar nu zadarnic.
Nu-l amăgiţi cu glia strămoşească sau cu bisericuţa din sat, sau cu căciula de stele (Radu Gyr). Pentru el, glia strămoşească a fost osândă: nu a prosperat de pe urma ei, nu s-a bucurat de ea, dimpotrivă, i-a adus robie şi necazuri. L-a epuizat, da; i-a distrus sănătatea, a fost chinuit, l-a abrutizat; a fost amăgit pentru ea, a fost constrâns pentru ea. De aceea - o lasă şi pleacă. Nu din comoditate. Nu pentru că s-ar teme de munca grea pe câmp, ci pentru că pragmatismul lui îi spune că e în zadar; în afară de cămara proprie, nu are nici un profit, cu toată speteala necruţătoare. Da, pentru ţăranul român, glia este strămoşească, dar nu fiindcă o munceşte din tată în fiu, nu fiindcă e a lui prin dreptul de moştenire. Dreptul lui la moştenire a fost întotdeauna nesocotit în această ţară. Glia este strămoşească pentru el deoarece în glia aceasta şi-a îngropat înaintaşii. Pentru mormântul părinţilor ca loc de înhumare se numeşte glia aceasta strămoşească. Aici este amestecată o iubire sacră, o iubire consacrată prin credinţă şi prin semnul Sfintei Cruci, care ocroteşte mormântul. Astfel, sfinţită prin credinţă, relaţia lui cu locul defuncţilor capătă o dimensiune preponderent spirituală. Asta înseamnă că, ortodox, nu idolatru, ţăranul nu face ombilicum mundi din locul rămăşiţelor pământeşti ale neamului său. Îi dedică acestui loc o îngrijire cuviincioasă, fără doar şi poate, dar păstrează conştiinţa că suntem vremelnici şi noi, şi rămăşiţele noastre, şi locul rămăşiţelor noastre. Că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa. De aceea, reaşezarea în natură a mormintelor, care urmează măcinării veacurilor, nu este privită de ţăranul român drept o dramă, ci drept o supunere la legea dumnezeiască a vremuirii. Nevoit să plece în bejenie de atâtea ori, să lase nu o dată în urmă cimitire în care îngropase pe cei dragi, ţăranul a translatat, în duhul credinţei temeinice, cultul morţilor, l-a trecut de la materie la duh. El a pus greutate nu pe încărcarea locului fizic al morţii, ci pe slujbele pentru cei morţi, ce se săvârşesc în biserică. Nu a apăsat mormintele cu mausolee, transformându-le în altare de închinare, nu s-a întors la larii şi penaţii străbunilor – fiindcă nu ai voie să faci idoli nici chiar din cei dragi. Pentru ţăranii creştini, părinţii sunt mereu vii şi locuiesc în credinţa iubitoare a copiilor lor, în rugăciunile lor, în pomenirile pentru cei adormiţi și mai ales în slujbele de la biserică.
”Glia strămoşească i-a fost osândă: nu a prosperat de pe urma ei, nu s-a bucurat de ea, dimpotrivă, i-a adus robie şi necazuri.”
Şi tocmai pentru că sunt ortodocşi pe fibră, adică participanţi nu la loc, ci la Duh, ţăranii pot lăsa locul în urmă. Ei pleacă, dacă nu s-a înţeles până acum, pentru că sunt ortodocşi şi nu vor violenţe sociale, nu vor să scoată parul la jefuitor. Sunt paşnici, pentru că trăiesc ceea ce au deprins la biserică: daca vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă. Convinşi de adevărul credinţei, ei ştiu că sunt străini şi călători în această lume după cum ştiu şi că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toate cele ce sunt într-însa.
Această atitudine a lor, adânc creştinească, mai adevereşte ceva: Biserica şi-a făcut datoria. De fapt, numai Biserica le-a înţeles şi respectat nobleţea, numai Biserica i-a urmat şi în restriştile lor şi în bejeniile lor. Tocmai de aceea, azi Biserica se bucură de eliberarea lor, chiar dacă deplânge răutatea socială care îi împinge să plece. Deoarece, dincolo de orizontul suferinţelor îndurate, acolo unde merg ţăranii ortodocşi, ei sunt Biserica, sunt fractalii ale Bisericii, sunt aluatul care discret, dar eficient, dospeşte cele mai diverse frământături etnice. Acolo unde sunt români ortodocşi se face simţit harul Duhului Sfânt, se arată bunătatea Evangheliei bine înţelese şi corect trăite. Purtată în diasporă, Biserica Ortodoxă românească – şi Biserica Ortodoxă în general – nu pierde nimic, dimpotrivă, se dezvoltă misionar, îşi îndeplineşte mandatul dat de Domnul. De aceea, tot ce se cere Bisericii este să-i întărească pe români în credinţă, să le confere identitate şi conştiinţă ortodoxă acolo unde se află şi să se bucure împreună cu ei de eliberarea lor. Pe de altă parte, sub nici un pretext Biserica nu trebuie să se asocieze laţurilor ideologice care aservesc creştini - fie ei ţărani sau orăşeni. În definitiv, Biserica nu este trupul naţiunii, ci Trupul lui Hristos; ea se împărtăşeşte neamurilor, dar fără să devină parte a lor, ci prefăcându-le pe acestea în Biserică. Că românii îşi vor topi identitatea de limbă în mijlocul neamurilor unde pleacă? E alegerea lor. Limba poate şi-o vor uita, dar nu şi felul de viaţă: câtă vreme sunt creştini ortodocşi, sunt un prilej de binecuvântare pentru popoarele în mijlocul cărora se înmulţesc. Chiar nu contează în ce grai se vor ruga urmaşii lor ortodocşi, câtă vreme se păstrează credinţa. De fapt, cu cât mai multe graiuri slăvesc drept pe Domnul, cu atât mai bine.
Nu apocalipsă, dreptatea lui Dumnezeu
Nu, nu e nici o apocalipsă. Satele româneşti ar fi trebuit, precum în alte părţi, să devină târguri şi oraşe. Să se dezvolte. Dar statul românesc, demn urmaş al Bizanţului, a vrut robi şi populaţie, nu oameni liberi şi popor. Precum statul bizantin cel vechi, a lăsat şi a ţinut satele în mizerie, pradă tuturor devastărilor, le-a frânat dezvoltarea autonomă cu o frenezie ce semăna cu ura - comportament greu de înţeles pentru nişte conducători care se pretind ei înşişi români. Iar acum se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu. Ţăranii şi tot poporul creştinilor se uită şi văd cu ochii lor răsplătirea păcătoşilor. Văd – nu fără o oarecare satisfacţie - cum jupânii cei mari au ajuns debili şi sunt jefuiţi ei înşişi de alţi prădători mai mari, mondiali, cum sunt aruncaţi în închisori şi spoliaţi de averi – şi nimeni nu sare să-i apere. S-au crezut stăpâni, dar au fost doar nişte oameni abuzivi, care au vrut să stăpânească. Dar creştinii ortodocşi nu pot fi stăpâniţi, a fi creştin ortodox înseamnă a nu fi rob nimănui pe pământ.
Iar ţăranii pleacă în continuare: pleacă şi alţi creştini, nu doar din lagărele satelor ci şi din cele orăşeneşti, numite cartiere de blocuri, pleacă în lumea largă, luându-şi cu ei doar familia şi credinţa. În urma plecării lor apare dezolarea pustiirii. Totuşi, aceasta este o legitate istorică, aşa cum am spus la început, un fenomen care se petrece ori de câte ori comunităţile umane sunt vitregite vreme îndelungată şi puse în neputinţa de a se dezvolta. Chiar aşa, de ce să mai reziste satele, de vreme ce satul românesc este, mai mult decât simbolul dăinuirii noastre, simbolul pătimirii noastre?
”Nu va trece multă vreme până când satul tradițional va deveni o amintire”