Diavolul merge la şcoală -Ispitele educaţiei-Pr. Eduard Ioan Rădună 21.09.2017
Creştinul se retrage făcându-i loc omului nou.
Aducerea în discuţie a arhetipului prometeic este şi ea necesară deoarece romantismul conduce - prin câţiva dintre autorii săi şi în anumite cazuri - la luciferism trecând prin titanism. În luciferismul romantic, satana este un heruvim atrăgător şi întunecat, victim a Divinităţii care l-a pedepsit pentru că a dorit eliberarea. Omul răzvrătit este, la rândul lui, un titan care vrea să smulgă lui Dumnezeu fericirea pentru umanitate: între titanul uman şi Lucifer apare o asociere de interese. Titanismul romantic face din om un binefăcător pentru omenirea imperfectă şi, prin reuşita demersului, un răzbunător pentru satan...
Arta răzvrătirii
Arta romantică a fost impregnată de luciferism şi de titanism, până într-atât încât poate fi socotită o artă a răzvrătirii. Cei mai mari romantici s-au întrecut în a explora această temă. Şi, cu toate că arta romantică nu a însemnat numai luciferism, după cum nici luciferismul nu apare numai în arta romantică, totuşi romantismul a impus luciferismul ca temă artistic licită; astfel ideologia luciferică a pătruns în conştiinţa publică pe calea excelenţei creatoare şi s-a amestecat în actul cultural; de aici a trecut mai departe în educaţie, iar din educaţie, în toate domeniile vieţii umane. Marea putere creatoare a unor artişti din toate domeniile – Eminescu, Blake, Byron, Goethe, Leopardi, Lermontov – a fost folosită pentru a discredita înţelesul teologic al căderii îngerilor şi a
dat o legitimitate creştineşte nepermisă răzvrătirii demonice. Avertismentele biblice şi patristice privitoare la diavol au fost prezentate drept opresive şi vetuste, iar luciferismul s-a insinuat treptat, dar temeinic, în mentalitatea colectivă, distanţând pe cei botezaţi de doctrina Bisericii şi erodând principiile morale inculcate în societatea creştină.
Lepădarea de Biserică
Prima scindare care s-a produs a fost între intelectualitate şi Biserică. Oamenii cultivaţi, cu interese şi orgolii constant umbrite de excelenţa Bisericii, s-au delimitat tot mai categoric în raport cu dogma şi morala creştine şi au devenit oficianţi ai culturii autonome, slujitori ai crezului romantic. Spiritelor cu o anumită deschidere culturală le-a venit dintotdeauna greu să se conformeze unei doctrine la elaborarea căreia nu participaseră – doctrina creştină – şi le venea şi mai greu să se supună autorităţii oamenilor Bisericii, pe care de multe ori îi resimţeau inferiori – cel puţin ca pregătire. Dar acestei categorii îi revenea educaţia publică şi pe această cale seminţele luciferismului şi ale titanismului au fost răspândite în sânul educaţiei copiilor şi tinerilor, fie şi numai ca nişte alternative ispititoare la studiul curent. Sub pretextul geniului autorului, al înaltei calităţi estetice, şi desigur, cu puterea de influenţare pe care o are un act estetic superlativ, învăţământul a început să asimileze tezele romantice, inclusive pe cele luciferice, în mod gradual, de la învăţământul superior către cel liceal şi gimnazial. Studenţimea romantică a purtat cu sine, în educaţia pe care urma să o transmită generaţiilor viitoare de studioşi, şi răzvrătirile şi rebeliunile pe care le deprinsese, cu conştiinţa unor valori cucerite personal.
Diavolul formează generaţii
Astfel, în programele viitoare a fost încriptată, la început voalat, apoi pe măsură ce generaţiile vechi piereau, tot mai deschis, viziunea demonică asupra lumii. Rezultatele nu au întârziat să apară. În afară de emulaţia pe care, cu ispita diavolului, o produceau personajele luciferice asupra unor suflete mai rebele, tot mai mulţi tineri s-au distanţat de doctrina creştină, fiindcă, la o vârstă la care alegerile se fac potrivit dorinţei de emancipare de sub autoritatea parentală, rebeliunea lui Lucifer le acapara interesul. În continuare, generaţiile astfel inseminate şi-au pierdut viziunea creştină a lumii, au început să producă ideologii care excludeau parţial sau cu desăvârşire înţelegerea evanghelică a sensului existenţei. Mai mult, refuzul credinţei şi al Bisericii s-a restructurat, i-au fost conferite noi baze teoretice, în paralel cu ascensiunea unui duh de revoltă împotriva lumii şi omului vechi. Astfel, deprinderea şi asumarea gândirii luciferice au schimbat paradigmele; imperativul noului, al inovaţiei, al experimentului inedit vin să înlocuiască tradiţia, prudenţa, viziunea conservatoare, progresul din aproape în aproape. Iar prin trecerea luciferismului în educaţia publică, cuminţenia creştină deprinsă în Biserică este abandonată, creştinul pleacă şi îşi face apariţia omul nou: cetăţeanul, revoltatul perpetuu şi de fapt, needucat, biet deţinător de cunoştinţe bizare şi nesigure, rob al propriilor orgolii. Şi astfel, uşor manevrabil.