Fără Revelație, fără educație!Pr. Eduard Ioan Rădună 20.12.2021
În afară de ocultarea științei, există și o a doua cauză a dislocării învățământului public. Ea trebuie căutată în cea de-a doua sa sursă majoră, arta.
Arta se devorează pe sine
O privire rapidă de-a lungul itinerariului artei, de la un anumit punct până în zilele noastre, explică în ce măsură ea nu mai poate susține, azi, transmiterea de valoare prin educație și învățământ. Vom alege drept punct de plecare momentul deconectării ei de la teocentrismul creștin (fenomen început odată cu Renașterea). Atunci a început să fie abandonat raportul cu sacrul, element esențial în ceea ce privește coordonarea echilibrului artistic. Din această cauză, treptat, exprimarea artistică și-a pierdut stabilitatea. Fără ancora de sus, reprezentată de referința la sacru, arta nu s-a mai putut echilibra, cu toate acestea și în veacurile următoare, un număr tot mai însemnat de artiști a preferat să se dezică de telos-ul celest ce o însuflețise vreme de un mileniu. Astfel, însăși viziunea artistică s-a dezarticulat lent (în discuție, desigur, este arta cu conștiință de sine, arta europeană), într-un proces de disoluție ce a durat vreme de cinci sute de ani, arta proclamând-se mereu autonomă, dar mereu urmând politicii, economiei, modei; pe de o parte afirmând cu morgă propriile ideologii și școli, pe de alta, anulându-le cu aplomb; stârnind rebeliuni iconoclaste, dar manifestându-se inconsistent în împlinirea promisiunilor. Așa a ajuns la rătăcirile în urât, în maladiv, în demonic; a adoptat schematicul, aleatoriul, haoticul și în cele din urmă, dezgustată de sine însăși, și-a ațintit privirea în neant. Iar cauza este că telos-ul ei spiritual, adorarea prin frumusețe, a fost abandonat.
Dar nimic nu este nou sub soare; parcursul artei confirmă, fără doar și poate, zicala solomonică. Arta a reluat, de fapt, un drum pe care l-a mai făcut odată, după Marele Potop, când, degenerând spiritual, urmașii lui Noe au ajuns idolatri. Tot astfel, după Mileniul creștin, o insulă edenică în marea fetidă a idolatriei, arta a redescoperit idolii și s-a reîntors în Egipt (revenim și în această privință la zicerea patristică) sau, ca să subliniem legătura dintre idolatria artistică modernă și idolatria antichității, a revenit în ciclul descris de șarpele uroboros, ciclu pe care l-a și încheiat, în sensul că a început să se devoreze pe sine.
Informați sau îndoctrinați?
Arta s-a întors la idolatrie: a cerut să fie apreciată pentru valoarea ei intrinsecă, nu pentru utilitatea ei de vehicul al valorilor - s-a făcut pe sine idol și ca orice idol, s-a prăbușit sub presiunea rațiunilor realității unei lumi create de Dumnezeu potrivit adevărului și armoniei. Lipsindu-se de transcendența sacrului, care îi conferea telos, arta a pierdut și imanența; harul divin nu s-a mai coborât la ea, iar risipirea, fatalitate care urmează oricărei despărțiri de Dumnezeul Cel Viu, s-a produs rapid, la scara istoriei. În acest context al destrămării trebuie amintită împărțirea între o manifestare elitistă, care se adresează inițiaților în artă (includem aici și tendința de epater les bourgeoises,) și o manifestare de masă, care și-a găsit expresia de succes în kitsch și reproducere industrială, fiind de interes pentru fenomenul de hipnoză publică la care am făcut referință.
Cumulând, o știință și o artă corupte produc o educație coruptă. Este ceea ce se reflectă, tot mai amenințător, în portretul de azi al învățământului școlar din România, dar nu numai. Tinerele generații se confruntă cu o sărăcire a cunoștințelor valoroase care le sunt predate, dar primesc, tot mai mult, pachete informaționale suspecte și susceptibile de a le diminua puterea de concentrare, de a le stagna progresul intelectual, ba chiar de a le induce regresul mintal și care îi amputează spiritual. Scopul? Transparent, acela de a-i transforma în indivizi ușor manevrabili, fără conștiință responsabilă. Astfel, dependenți de gadgeturi, deposedați de simțul estetic, îndoctrinați, mai mult decât informați, dar mai ales confuzi în ceea ce privește discernământul moral, oamenii zilei de mâine devin, tot mai mult, victime sigure ale unor interese nemiloase.
Scopul și mijloacele
Dar lucrarea pe care o descriem trece dincolo de interesele materiale. Depășește obsesia neo-malthusianistă. Ca să putem înțelege despre ce este vorba, de fapt, ca întotdeauna, ochii ni-i deschide Dumnezeu. În textul Revelației Sfântului Ioan, dar și în textele apocaliptice care încheie cartea Sfântului Prooroc Daniel, se poate observa că personajul malefic identificat cu antihristul insistă să fie adorat ca dumnezeu (în locul Dumnezeului Celui Viu). Iar această obstinație – luciferică la origine – provine mai puțin dintr-o fixație malefică, sau dintr-un fel de țăcăneală paranoică, cât mai ales dintr-un calcul rece dus la extrem: adularea este avantajoasă.
Să ne oprim puțin asupra a ceea ce este, în sine, actul adulării, al adorării. El reprezintă expresia convingerii complete, adică a credinței din care îndoiala a fost eliminată și înlocuită cu iubirea. Dar, potrivit acestei definiții ad-hoc, adularea înseamnă și garanția obedienței necondiționate, care anulează posibilitatea vreunei nesupuneri, și care încolonează, fără constrângeri, pe mulți sub voința unuia singur, visul de aur al tiranilor: din vremea faraonilor îngropați în piramide cu hecatombe de sclavi vii, până la Platon și până la dictatorii care au zidit popoare întregi sub ideologii și doctrine sociale.
Acest țel îngrozitor nu poate fi atins, însă, într-o lume de creștini, nici în prezența Evangheliei, deoarece, mai ales cu ajutorul Evangheliilor, oamenii vor re-cunoaște întotdeauna adevărul, iar Adevărul îi va face liberi (In. 8,32). Așa cum deja am subliniat, Dumnezeu este Cel ce ne deschide ochii. De exemplu, putem să ne reamintim, în acest moment, cu această ocazie, criptica afirmație a Sfântului Pavel despre taina fărădelegii și despre Cel ce o împiedică să se realizeze (2 Tes.7-17) -adică, în cheie ortodoxă, Hristos Cel Euharistic.
Dar nu avem în ajutor doar inspirația divină supranaturală, criptată în paginile Sfintelor Scripturi. Într-o mai mică și mai șubredă măsură, știința autentică și bunul simț sănătos zădărnicesc și ele pretențiile de adorare a omului de către om. Slăbiciunea, în aceste două cazuri, vine din aceea că știința și bunul simț sunt extrem de vulnerabile la atacul concertat al minciunii și eventual, al violenței ca metodă de impunere a falsului.
Numărul victimelor crește
Vălul, oricum, a fost ridicat. A devenit de înțeles de ce are loc acest efort al dez-alfabetizării în masă, de ce se duce luptă împotriva creștinilor și a Evangheliilor. Pentru a reconfigura nu doar realitatea concretă, ci și realitățile spirituale după interes, trebuie ca oamenii să uite principiile prin care știu să recunoască albul de negru, ziua de noapte, dulcele de amar. Siliți să renunțe - acest lucru nu e cu putință prin silnicie. Constrângerea impresionează memoria. Determinați, convinși să renunțe, da. Ei trebuie conduși la abjurare, educați să renunțe la Sursa discernământului lor, Care este Domnul Iisus Hristos; pentru aceasta, ei trebuie să uite tot ceea ce i-ar putea pune în legătură cu această Sursă, inclusiv literele alfabetului care scriu Evanghelia. Fiindcă, altfel, cum să convingi oamenii să își accepte stăpânii drept zei, câtă vreme ei se închină Dumnezeului Celui Viu? Cum să-i convingi să accepte sclavia completă, câtă vreme ei se pretind robii Domnului? Cum să îi determini să asculte litania hipnotică a autorității de-sine-îndumnezeite câtă vreme pot citi Sfintele Scripturi? Stăpânii acestei lumi distopice pot ajunge să treacă drept zei pentru mulțimi dacă și numai dacă mulțimile redevin gloate ignorante. Fără revelație. Fără educație.
Ei vor să fie zeii pământului! Ființe cu puteri discreționare, care pot hotărî viața și moartea celorlalți, la adăpost de orice ingerință legală, care mânuiesc destinele, viața, anihilarea, care pot declara abuzul virtute și virtutea abuz împotriva oricărei evidențe. Zei! Care să mărșăluiască, slăviți, în fruntea nenumăratelor lor legiuni, eventual cibernetice, ca în superproducțiile science-fiction! Sau deplasând bestiarii fabuloase prin văzduhuri și prin mări, dragoni, roboți, extratereștri, nave spațiale, Godzille!
Zei, dar mai ales zei eterni! Ființe care, la adăpostul virtualității pot lăsa impresia că sunt veșnice, sau, mai rău, ființe care, în realitatea cumplită a puterii necontrolate, chiar își lungesc viețile biologice prin transplant discreționar de organe și de sânge – extrase de unde? din masele globale de oameni, mereu primenite, dar mai ales, incapabile să reacționeze - pentru că își adoră orbește zeii și se supun lor necondiționat, așa cum vor fi (sunt?) programați de mici să o facă.
Vorbim despre vremuri deloc îndepărtate, în care familia va fi deja abandonată de tineri, ca fiind o instituție vetustă, iar bărbatul și femeia vor fi doar reproducători selecționați și docili, eventual recompensați pentru participare. Iar tinerii se asociază fără rezerve cu fantasmagoriile proiectate pe ecrane; de vreme ce sunt, așa cum am spus, atât de atrăgătoare! Atât de convingătoare – încât, dacă bunul simț sau mediul familial le atrage atenția asupra lipsei de logică și de realism în care se complac, ei ajung să-și urască propriul bun simț, propriul mediu familial; ajung să-l critice, să-l atace, să-i considere vrăjmași pe cei care încearcă să-i păstreze în realitatea reală; dar, în schimb, se regăsesc pe deplin între alți hipnotizați, ca și ei, de realitatea virtuală, acolo unde se face legea pentru tot mai mulți post-creștini și pentru toți oamenii în general. Și numărul acestor victime crește.
Doar imagini și analfabeți
Intenția fermă de re-aservire a oamenilor de către noii faraoni, de către deținătorii structurilor de putere de acum – organizați ca state, corporații, trusturi – explică, pe de o parte, descreștinarea și des-culturalizarea căreia îi suntem martori, iar pe de alta, presiunea pentru reîntoarcerea comunicării umane doar la imagine – reîntoarcerea oamenilor în Egipt. Așa cum am arătat la început, tehnicile virtualității de azi sunt stupefiante, surclasează mult posibilitățile imagolatriei clasice. Impactul vizual care poate fi obținut potrivit avansului tehnic în domeniu este irezistibil pentru mințile ignorante, adică poate desfășura efecte la care vechea idolatrie nu putea nici îndrăzni să viseze.
Da, nu e nicio exagerare. Cred și afirm că, în cel mult două generații de ignoranță indusă, oamenii vor fi convinși că demonii se urcă de-adevăratelea pe clădiri. Că stăpânii lor vin călare pe dragoni. Cred că oamenii descreștinați se vor sili, precum în filmul distopic “Insula” (2005, r. Michael Bay), să fie cât mai merituoși – într-o grilă a meritelor obedienței, desigur - pentru a fi răsplătiți cu excursii în insule paradisiace (când, de fapt, ei vor fi încolonați pentru prelevare de organe proaspete și funcționale). Pe această cale a virtualului, urmașii lui Adam vor fi amăgiți cum nu au mai fost niciodată, la limita irezistibilului; li se vor da semne mari și chiar minuni. Împotriva acestui fel de ispitire, Domnul Însuși a atras atenția: “Atunci de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată, este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeți.Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. (Mt. 24, 23-27).
Adăugați la cele de mai sus și expunerea, tacită sau silită, la stimuli și inhibitori chimici, biochimici și psihologici. Mă refer la Noul cod alimentar, la paletarul noilor vaccinuri, la Noua Eră. Toate acestea sunt destinate să atenueze percepția realității și să mărească gradul de acceptare benevolă a programului în curs de executare – cu minime eforturi militare și cu maximum de eficiență. Nu constrângere, ci convingere este strategia folosită astăzi, de parcă autoritățile l-ar fi citit pe Soloviov: oamenii nu pot fi obligați cu forța să-și schimbe voința, de vreme ce voința e o mișcare interioară ce nu poate fi supusă de nicio forță exterioară (Soloviov, Vladimir, Temeiurile duhovnicești ale vieții, Ed. Deisis, Sibiu, 2018, p. 31).