Imagini pentru analfabețiPr. Eduard Ioan Rădună 22.02.2021
Cum ar fi fost opera lui Leonardo dacă artistul ar fi avut mijloacele de azi? Dar pânzele lui Bruegel? Ce muzică ar fi compus Bach pe sintetizatoarele lui Jean Michel Jarre? Cum ar fi fost arta lui Praxiteles sau a lui Fidias?
Surâsul viu al Monei Lisa
Aceste gânduri (frivole) mi-au fost inspirate de revederea seriei „O noapte la muzeu” (r. Shawn Levy, după cartea lui Milan Trenc). Probabil vă amintiți (eu am savurat cu o plăcere iconoclastă): într-o anumită împrejurare, exponatele unui mare muzeu american prind viață: dinozaurii tropăie, figurile de ceară conversează, arta de pe pereți continuă momentul în care a fost imortalizată. Și filmul, în sine, stă bine: idee, interpretare, atmosferă. Dar, insist, mai ales efectele speciale! Aici e atins apogeul rafinamentului! Totul e fluid, totul e inserat perfect. Nu se sesizează trucajul.
Ce progres, ce evoluție, ca sa zic aşa, de la dragonii chinuiți pe care îi urmăream la „video” prin anii ‘80 (sau, mai bine, de la păpușile mișcate cu mâna din primele serii “Star Wars”) – la Lincoln din marmură ridicându-se în picioare de pe jilțul din Memorial!
Este o minune ce s-a întâmplat în zilele noastre: naturalețea fără cusur a efectelor speciale a fost, în cele din urmă, atinsă. Acum trucajele se leagă în realitate fără să se mai trădeze tăietura, juxtapunerea, artificialul. Concomitent, prin cucerirea acestui palier filmul însuși s-a desăvârșit – ca artă de sine stătătoare. Sau, mai bine zis, ca artă de sine mișcătoare: un fapt, remarcat de la începuturile cinematografiei, a fost cât de mult se apropia a șaptea artă, dintre toate celelalte arte, de pictură; ei bine, astăzi regizorii pot picta direct cu mișcare. Limită este numai imaginația proprie.
Regizori buni. Scenarii provocatoare. Mijloace de realizare dincolo de constrângerile și limitările platourilor clasice de filmare și mai ales, dincolo de orice bariere fizice, iată rețeta pentru punerea în scenă a unor spectacole nemaivăzute. Dar să facem un pas mai departe, să lăsăm cinematografia – se poate și mai mult. Mai întâi, e evident, a avut loc o revoluție: geniul celor ce au unit lumea artelor vizuale cu lumea specialiștilor în operare și programare pe calculator a eliberat imaginația artistică din concretul greoi al realității. Fotografia a părăsit celuloidul și a devenit flux de biți: a fost momentul în care imaginația și-a aflat plastilina, iar artiștii, eliberarea. Armate de oameni talentați au intrat în simbioză cu armate de specialiști în calculatoare și cibernetică pentru a zămisli din tastaturi o altă artă, analogă și în cele din urmă, concurentă celei cunoscute, o artă superioară, virtuală, tridimensională, maleabilă, o artă a efectelor speciale, unde excelența rezultatelor reprezintă rodul întâlnirii între talentul desenatorului şi priceperea programatorului și unde știința și tehnologia oferă închipuirii cărămizile cuantelor, oferă un imaginației un tărâm maleabil, necenzurat de obstacole greoaie, un tărâm pentru vizionarii lumii. Un tărâm în care tabu-urile artistice devin fluide, în care genurile se amestecă, în care reperele stabile și venerabile devin săltărețe, iar timpul devine instabil și se ramifică, se întoarce, avansează sau încremenește. O lume în care Mona Lisa ne trimite o bezea și își leagănă picioarele îmbrăcate în blugi peste rama tabloului.
Arme de hipnotizare în masă
Aceste izbutinţe nu pot, fi însă, lăsate libere; și nu pot trece nefructificate. Nu e puţin lucru să faci insesizabil trucajul! Pot decurge multe avantaje de aici! Așadar, colaborarea dintre programatori şi artiști a reușit să dizolve limita dintre realitate şi fantezie. Artiștii și oamenii de știință împreună duc Arta la extrem! E de vis! Admirabil!
Dar, mai ales, profitabil. Am zice: admirabil, dacă acest progres ar urma scopuri bine intenționate, dacă simularea realității prin manevrarea imaginii nu ar constitui o metodă predilectă pentru dirijarea oamenilor, arma secretă a secolului XX. Nu e, desigur, nici un secret că prin imaginea cinematografică sunt manevrate ideile, crezurile, năzuințele, doar că, în general, se ridică din umeri despre asta și continuăm să ne uităm mai departe. Se știe că aparatele propagandistice de pretutindeni au folosit pelicula de film încă de la apariția ei, că au emoționat, au convins, au instigat, au mobilizat, au terorizat, au trimis la război sau în lagăre de concentrare cinci generaţii de oameni. Cu toate acestea, cei mai mulți oameni par de acord să fie conduși astfel: ei se îmbracă, mănâncă, beau, iubesc, se plimbă, se înrolează, se adună sau se risipesc după cum li se arată. Și nu vor să schimbe nimic, chiar dacă li se predică iminența pericolului. E ca în butada românească despre păcătosul căruia i se vorbește despre iad și care, plictisit, îi răspunde preotului: “Ei, părinte, unde-o merge toată lumea, acolo voi merge și eu.”
Fără să excludem firea și voința oamenilor de a fi dirijați – indeniabilă realitate – trebuie să arătăm influența factorului audio-vizual (ochiul și urechea merg împreună, imaginea și sunetul – și astfel trebuie înțeleasă orice referință la acest subiect de acum încolo) și din perspectiva mutațiilor pe care le produce. O manifestare a acestei influențe este de exemplu, faptul că prin mijloacele de comunicare în masă de acum, viziunea despre lume a conducătorilor este permanent transmisă supuşilor. Acest lucru s-a întâmplat, desigur, dintotdeauna, în toate timpurile şi societățile. A fost una dintre preocupările principale ale puterii să inducă o hipnoză aducătoare de obediență civică, prin legislație, artă, religie, și nu e o exagerare să afirmăm că fenomenul este cunoscut de la Uruk încoace. Doar că, până acum vreo trei secole, adresarea puterii către societate era limitată: de analfabetism, de precaritatea mijloacelor, de distanță. Mai întâi, exista o naturală parcimonie a exprimării, impusă de limitele fizice: cât să poată transmite un crainic? Cine să citească mereu doritorilor textele legislative de pe obeliscurile de piatră, sau, în epoci mai târzii ale antichității, mesajele pictate în orașe pe pereţi? În al doilea rând, exista posibilitatea de răspuns. Din cauza (sau datorită) difuziei lente şi a dimensiunilor esențializate ale mesajului, corpul social avea vreme să dezvolte propriile reacţii, de acceptare, de adaptare, sau de refuz, după caz. Putem lua în considerare, cel puţin, o mai echilibrată relație adresare-răspuns.
Calea puterii
Secolele XIX şi mai ales, XX au schimbat lucrurile: aplicarea la nivel de masă a unor invenţii (dezvoltarea explozivă a tiparului, mai întâi, apoi apariția dispozitivelor de transmisie la distanță bazate pe electricitate şi în sfârşit, a dispozitivelor electronice) a multiplicat exponenţial şi viteza şi cantitatea datelor transmise de sus în jos. Astfel, capacitatea de a manevra opinia colectivă a crescut exponențial, dirijarea conștiințelor a fost aplicată pretutindeni, fără să conteze că echilibrul psihic al lumii este afectat. Concret (ca să dăm un singur exemplu), acest tratament a provocat, printre altele, dincolo de schimbările evidente, și o schimbare, mai puţin observată, dar însemnată, prin efectele ei. Este vorba despre o inversiune a influențelor: dacă, înainte, exponenții puterii erau în același timp și exponenții supușilor lor – adică oglindeau ethnos-ul, specificul etnic din care proveneau, prin imaginea lor – acum, ethnos-ul este cel care se imprimă cu felul de a fi al exponenților puterii, adică specificul etnic a ajuns să semene celor care dețin puterea. Desigur că o astfel de situație nu este deloc în folosul celor conduşi. Însă nu este nici în folosul celor care dețin și exercită puterea. Mai întâi, deoarecese pierd identităţile ambelor părţi. Dincolo de inconvenientele de tot felul induse de imitare (cultivată sistematic), supușii sărăcesc existențial: ei urmează prea mult, prea insistent, uneori obsesiv, prea puținele modele de viaţă la care se referă; exponenții puterii sunt totuși, rari. Faptul de a-i imita pe cei de la conducere le reduce supușilor orizontul acțiunilor – ceea ce aduce o sărăcire catastrofală a mediului social, în privinţa adaptabilităţii şi a creativităţii.
La rândul lor, cei din a doua categorie – deținătorii puterii – rămân, din punct de vedere principial, fără justificare, îşi pierd raţiunea lor ierarhică principală, aceea de reprezentanţi. Acest lucru se întâmplă deoarece popoarele, ca entități, au o serie de principii coordonatoare specifice, construite în timp. Existenţa acestor principii coordonatoare, care pot fi reunite sub expresia “fel-de-a-fi al unui popor”, conferă raţiunea de a exista pentru oricare conducere legiuită. Exponenții puterii ar trebui sa urmărească păstrarea şi promovarea identităţii principiale a supuşilor lor. Dar din momentul în care identitatea supușilor este anulată şi înlocuită de persistenţa unei viziuni individuale sau a unei viziuni de grup restrâns, se încheie, de facto, şi misiunea celor mandataţi să exprime principiile unei ţări sau a alteia.
Motivul pentru care acest dezechilibru – și altele – rămâne nesancționat nu este unul sofisticat. Mai întâi, exponenții puterii sunt tot oameni, ceea ce înseamnă că și ei înșiși manifestă înclinațiile egoiste ale naturii omenești în general. Poziția lor le permite să-și hrănească nestingheriți acest egoism, ceea ce îi face incorigibili în urmarea propriei viziuni, de vreme ce viziunea lor este, până la urmă, exprimarea teoretică a acestui egoism, altfel spus, a prea-grosierului, comunului, ignobilului interes propriu. Deținătorii puterii își vor urma propria cale și nu se vor da înapoi de la nimic pentru a o putea urma nestingheriți.
Impasul
Este un adevăr banal că egoismul deținătorilor puterii produce apăsarea publică. Un alt adevăr banal: covârșitoarea majoritate a oamenilor este egoistă și acest lucru sporește apăsarea publică. A treia banalitate ar fi că acest egoism, prin chiar calitatea sa de numitor comun, dovedește că masele și conducătorii sunt... din aceeași specie. Supunerea (prepușenia, relația de subordonare dintre oameni) nu a intrat în lume din cauza unor deosebiri rasiale. Ea a apărut atunci când egoismul unora a avut suficientă putere pentru a se impune și destulă abilitate ca să se reziste și când extrema necesitate a oferit prilejul potrivit (vezi felul în care Iosif îi înrobește pe egipteni și îi predă lui Faraon).
Deținătorii puterii invocă precumpănitor, drept justificare pentru poziția lor privilegiată, inteligența lor superioară. Dar, de fapt, singură, inteligența nu a fost niciodată de ajuns pentru a ține oamenii în supunere vreme de generații, deoarece tocmai inteligența supușilor a făcut cu putință răsturnările de regim care jalonează istoria. Concluzia ar fi că nici în ceea ce privește inteligența nu este deloc o prăpastie între conducători şi conduși și acest lucru face, fără nici un paradox, ca inteligența să reprezinte întotdeauna chiar șansa celor conduși. (În treacăt fie spus, ideea sângelui albastru, a nobleței prin naștere, este una... lirică. Diferența de calitate între oameni o face, precum întotdeauna, morala.)
Inteligenței, dat al tuturor oamenilor, i se datorează că hipnoza publică nu este generală și nu poate dăinui. Sclipirea inteligenței acționează, de obicei, ca un deșteptător din transă și chiar și atât este suficient pentru a face posibile cazurile de trezire. În timp ce prin difuzoare şi ecrane se revarsă, zi şi noapte, discursul hipnotic, mesajul de unică viziune al deținătorilor puterii, este de ajuns ca diferenţele dintre discurs şi realitate să devină prea mari, pentru ca inteligența să se sesizeze, discernământul să apară, sentimentul deziluziei şi reacţia la minciună să se inflameze, iar sursele discursului public să devină subit suspecte, până la a fi considerate inamice. Iată de ce în zilele noastre, mințile a numeroși oameni manifestă, tot mai frecvent, tendinţa de a re-deveni autonome, ceea ce dă naştere la creşterea valului de opinii critice și implicit, la creșterea valului de scepticism. Poate că e prea mult, dar aş vorbi despre un proces psihic natural de producere al unor anticorpi noetici, având drept scop chiar de-credibilizarea surselor pernicioase. Acest fenomen devine, treptat, tot mai însemnat, deși (pentru a desemna concret o astfel de sursă), propaganda pe sticlă a primit, prin apariția Internetului, un tub salutar de oxigen.
În această situație, nu puțini vor începe să ia distanţă față de dispozitivele hipnotice – omniprezentele ecrane și difuzoare. Sunt tot mai mulți cei care își întorc, unul după altul, privirile spre realitate. Aparatele de radio ale multora stau închise, pe și-mai-micile ecrane ale smartphone-urilor mesajele publice sunt ignorate. Se formează partide și tabere după afinități– care nu sunt deloc cele preferate de autorități. Mai au puțin și vor privi cerul albastru sau vor asculta trilurile păsărilor!
Proprietarii puterii par să fie într-un impas. Un om cu ecranele închise este un om liber. Dacă sunt abandonate ecranele, dacă se opresc difuzoarele, cetățenii nu mai pot fi urmăriți, nici influențați – ce facem, ne întoarcem în Evul Mediu întunecat? (Neluminat de ecrane...) Nu se poate renunța la supravegherea și influența care se exercită prin ecrane și difuzoare; acestea sunt eficiente, ieftine și controlabile – spre deosebire de supravegherea prin forţă, scumpă şi cu riscuri.
”Se sparie gândul”
Bineînțeles, există soluţia de a mări aparatul represiv. Acest lucru însă, nu presupune doar costuri. O investiție de acest fel este, în sine, destul de nesigură, de vreme ce şi poliţiştii sunt tot oameni, adică un fel de victime (privilegiate pentru moment, dar tot victime) ale celor care îi remunerează. Pe urmă, după cum se știe, deținătorii puterii sunt cei mai egoişti și avari şi mizantropi dintre indivizi (și nu au remușcări să fie astfel, deoarece în lumea lor inversată egoismul este apreciat drept virtute, iar dăruirea de sine drept vulnerabilitate). Pentru ei, a da bani este înfiorător; a da bani unor oameni (chiar dacă au rostul să îi apere; tot oameni sunt, adică duşmani) este masochism curat. Iată de ce, în general, se consideră că aparatul represiv trebuie mai degrabă restrâns în ceea ce privește personalul uman și dezvoltat intensiv, prin tehnologie: adică mai puţini paznici, cu arme mai puternice. Doar o putere primitivă folosește, încă, mulți oameni în forțele de ordine. Pe lângă asta, ciocnirile directe cu treziții din hipnoză sunt de evitat, deoarece o agitaţie prea mare ar risca să-i trezească şi pe ceilalți, pe cei mai mulţi, care stau în case sub hipnoza ecranelor.
Dezvoltarea tehnicilor de fascinație vizuală face parte din metodele avansate de dezvoltare a aparatului de pază și impunere. Aceste tehnici sunt, însă, corelate și de altele, mai invazive. De fapt, putem bănui că senzaționalul progres al domeniului vizual reprezintă doar vârful unui iceberg tehnologic de mari proporții, iar în adâncuri sunt ascunse alte amenințări, non-vizuale, adresate profunzimilor biologice ale naturii umane. În ceea ce privește tehnologia imaginii, iată un exemplu, unul singur, de dezvoltare: obținerea independenţei faţă de suportul video solid, mai precis, îmbunătăţirea proiecţiilor holografice prin folosirea anumitor proprietăţi fizice ale mediului înconjurător, devenit el însuși ecran. Denumirea de “holografie” poate să fie, ea însăși, grație avansului rapid, una depășită. Oricum, se sparie gândul și numai gândind unde se poate ajunge doar pe calea aceasta.
Strategia
Afirmația despre presupusul impas al puterii nu se acoperă, după cum se vede, în realitate. Nu e vorba de vreun impas real. Predicțiile sociale au fost făcute și încheiate în avans, desfășurarea evenimentelor a fost aranjată gradual, cu decenii, poate chiar cu un secol în urmă (fugit irreparabile tempus...), în consilii, comitete şi comisii speciale. Se urmează după studii și pronosticuri. De exemplu, a fost previzibil de la început că balonul dezinformării mediatice se va fisura la un moment dat, dincolo de toate stratagemele de convingere şi în pofida oricărei tehnici subliminale. S-a știut că realitatea surclasează invariabil pretențiile omenești. Nu poți multă vreme spune albului negru şi negrului alb, zilei noapte şi nopții ziuă, nici horcăitului, muzică armonioasă; oamenii au ochi şi se vor uita singuri, au urechi şi vor asculta ce sună bine. Se vor dezice, mai devreme sau mai târziu, de răspărul împotriva evidenței şi a bunului simț. Vor întoarce spatele propagandei şi vor alege sa evalueze viața potrivit criteriilor normalității.
...Ceea ce ar însemna să se trezească din hipnoză? Nu. Înseamnă doar că a venit timpul pentru un alt fel de hipnoză, mai constrângătoare, care să-i aducă și mai aproape de destinație. Până acum, hipnoza mass media funcționa în locuințe, instituții, săli de cinema. Sau se derula pe panouri publicitare. Dar ce ar fi dacă ar coborî chiar în stradă? Dacă te-ar lovi cu forța evidenței virtuale oriunde te-ai afla? Dacă nu ai mai putea să deosebești, în lipsa simțului tactil, realitatea de proiecție?
Este cu putință un asemenea lucru? Câteva experimente făcute cu proiecții holografice au stârnit neliniște în rândul privitorilor luați prin surprindere. Un demon care se urcă pe turla unei catedrale, în Spania; experiența unor valuri şi balene virtuale în câteva muzee şi grădini zoologice; un spectacol cu dragoni pe un stadion – realizări de o extremă finețe artistică, fără cusur ca executare. (Era sa scriu: impecabile, dar nu sunt impecabile, dimpotrivă, ele slujesc păcatului.) Vedeți-le, dacă doriți, pe internet, se recomandă una pe cealaltă. Dar veți privi doar o sclipire fugară. Domeniul virtualității, atât în cercetare și cât și în aplicațiile ei, este mult mai amplu decât aceste spectacole care – oricât ar fi de reușite – sunt, totuși, pentru mințile copiilor.
Luciditatea creștină – senzorul creștin de pericol – poate sesiza, deja, umbrele neliniștitoare a ceva mai amplu, poate global. Datele se adună, pe palierul conspiraționist – adică pe palierul cel mai confirmat în timpul actualei pandemii de Covid 19... În urmă cu vreo patruzeci de ani se vorbea despre un proiect, Blue Beam; acesta ar fi fost o lucrătură apocaliptică care trebuia să simuleze a doua Venire a Domnului. (Să nu vă mirați de cutezanța proiectului: are un precedent celebru. Reamintiți-vă confuzia și panica provocată în Statele Unite de prelucrarea radiofonică a romanului lui H. G. Wells, “Războiul lumilor”. S-a întâmplat înainte de al doilea război mondial și înainte de Haloween, pe 30 octombrie 1938, sub regia lui Orson Welles. Mii de ascultători din apropierea locurilor amintite în difuzoare s-au grăbit să fugă din fața... marțienilor.) Bântuie prin mințile unora un duh impur, de provocare a Proniei; și din această cauză, timpurile noastre găzduiesc evenimente deduse din paginile Bibliei: evreii se pregătesc să reconstruiască templul lui Solomon; Siria este devastată ca în profeția lui Isaia. Ai senzația că, sătui să mai aștepte, unii forțează aducerea la îndeplinire a vechilor şi tulburătoarelor proorocii ale Sfintelor Scripturi.
În ultimii ani, faptele chiar se desenează explicit: tehnologia pretinde să unească computerele cu conştiinţele omenești; supravegherea oamenilor a devenit generalizată, banală, alarmantă; ingineriile sociale și științele medicale conlucrează pentru aplicarea programelor neomalthusianiste, dizolvând fundamentele morale cunoscute; ideologii noi răsar din cele existente și se propagă în scopuri obscure. Însăși pandemia de coronavirus a beneficiat de propaganda fără limite a audiovizualului și de concursul brutal al forțelor de ordine, de aceea a apărut ca fiind mai mult un pretext decât o boală: a închis oamenii în casă cu televizoarele și cu polițiile, a impus distanțare socială şi procedee de prevenţie care vin în mod voit în răspăr cu doctrina creștină – şi lucru nemaiîntâlnit până azi, a oprit slujbele religioase în toată lumea. La ieșirea din case, oamenii au găsit în apropierea lor antene 5g şi mai multe camere de supraveghere.
Cineva mai alarmist ar putea specula, date fiind datele calendaristice, că toate acestea au legătură cu trecerea Pământului în zodia Vărsătorului și cu schimbarea paradigmei spirituale a lumii. Cu toate acestea, organizațiile religioase, inclusiv Bisericile, nu se exprimă deloc asupra unor astfel de subiecte, sau, dacă o fac, fie nu insistă, fie folosesc exprimări diplomatice, pe care credincioșii fervenți le pun la îndoială. Peste toate, în fundal, tot mai mult se conturează ideea unei religii globale. Voi reveni.