Înstrăinați de Cuvânt - Imagini pentru analfabeți (continuare)Pr. Eduard Ioan Rădună 28.07.2021
În acest mediu, în care tehnologia şi controlul sunt cuvintele cheie, are loc, concomitent, o lucrare de mari dimensiuni și cu adresă precisă: dezrădăcinarea creștinismului. O etapă a acestei lucrări o trăim acum.
O altă Evă
Am putea realiza următoarea analogie: zămislirea Evei din Adam a reprezentat un pas decisiv pentru desăvârșirea ontologică a omului (prin anularea singurătății ce decurgea din statutul lui de ființă unică; odată cu zămislirea Evei din gena lui Adam, omul a primit darul dualității, al relației; această treaptă a desăvârșirii omului ca ființă de relație este esențială deoarece perpetuarea sa ca specie se consumă prin relația duală bărbat-femeie). Într-un mod analog, inventarea scrisului a însemnat pasul decisiv pentru rezolvarea acelui aspect al înaintării umane care se referă, de această dată, nu la ontologia, ci la gnoseologia, sau mai bine, la noetica umană (pentru a preciza limitele spațiale și temporale ale sferei cunoașterii) cu tot binele care urmează de aici: conservarea informației, identificarea informației, înmulțirea informației, accesul la informație, folosirea informației în împrejurări similare sau analoge. Inventarea scrisului poate fi, așadar, văzută, cu toate precauțiile presupuse de o astfel de afirmație, drept o altă Evă, apărută de această dată, nu în grădina din Eden, ci în lumea păcatului originar; nu din coasta lui Adam, adică de lângă inimă, ci din capul cel aflat sub stăpânirea păcatului și al ispitelor; o altă Evă, cu semnalmente neîndoielnic păcătoase, din cauza timpului nașterii (adică a nașterii sub timp, în lume, nu în Raiul cel din Eden), dar purtând, în convenționala sa făptură, puterea de a vindeca acel palier vulnerabil al ființei omenești, cunoașterea, vătămată grav de Cădere. Iar rodul concret al acestei zămisliri este nu vreun fel nou de făptură - vreo Minervă ieșind din capul lui Jupiter - ci Cartea: o altă Evă pentru un anume fel de singurătate și nesiguranță.
Intermezzo: ad fontes
Să depășim acum această analogie, necesară pentru a preciza rolul și locul real al informației scrise - al cărții, ca depozitar și vehicul al informației - de-a lungul mileniilor. Vom restrânge perspectiva: vom scruta civilizația religioasă și culturală în care ne mișcăm noi înșine, civilizația creștină. De la prima privire este limpede că, programatic, creștinismul a încercat să concilieze în sine ambele modalități de asimilare a informației: cea înnăscută, prin simțuri (mai ales prin văz și auz) și cea deprinsă, a instruirii prin scris. A fost un efort susținut, de a oferi cunoaștere atât prin Evanghelie cât și prin Icoană. Afirm cu toată responsabilitatea că Biserica a generat și echilibrat astfel o teorie creștină a cunoașterii. În această teorie, fără doar și poate, trebuie recunoscută lucrarea Duhului Sfânt având în vedere că, printre altele, această teorie reușește să împace asimilarea naturală și nemijlocită a informației (în speță, oralitatea și corolarul vizual, imaginea și icoana), cu nevoința cărții, cu abstractul literei, cu asimilarea graduală a informației prin textul scris.
Suntem nevoiți să facem încă o digresiune, în acest moment necesară. Se spune despre creștinism că este o religie a Cărții, alături de celelalte două monoteisme, mozaismul și islamul. De fapt, din punct de vedere creștin, cel dintâi monoteism, mozaismul (cel dintâi și din punct de vedere istoric) se bazează doar pe o parte a Cărții, pe aceea care conține primul Legământ sau Vechiul Testament; al doilea Legământ – sau Noul Testament – cel care încheie Cartea, este refuzat. Celălalt monoteism, Islamul, se bazează pe toată Cartea, dar îi mai adaugă încă una, Coranul, căreia îi conferă poziția centrală și care este recunoscută ca atare doar de credincioșii islamului. Între cele două monoteisme, creștinismul se bazează pe Cartea Celor Două Legăminte (așadar pe Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament sau Legământ, în înțeles de Alianță) ca sursă verticală a Adevărului, cu accent pe Noul Testament, dar păstrând Vechiul Testament și refuzând Coranul.
Lumea recuperată
Și totuși, spre deosebire de cele două monoteisme amintite (mozaismul și islamul) creștinismul folosește și un al doilea element, care, însă, nu-i afectează poziția de religie a Cărții, de vreme ce este un element ne-livresc, dar fundamental și perfect justificat de Sfintele Scripturi ale Noului și Vechiului Testament, adică de Cartea care îl inspiră și care justifică vocația mondială a misiunii creștine: lumea însăși. Mai întâi, alături de Revelația Supranaturală, creștinismul vede în lume nu doar locul căderii, ci și locul ispășirii. De aici pornind, creștinismul vede lumea drept un element de bază, purtător el însuși de informație revelată. Lumea apare în creștinism ca teofanie, atât în ceea ce privește statutul ei de creație a Celui Veșnic, care mărturisește prin sine însăși despre Autorul ei, cât și în calitatea ei de lume a oamenilor, ceea ce înseamnă lumea privită ca izvor de necontenită creație prin cunoaștere, care reflectă tendința originară a asemănării cu Chipul Creatorului. Această lume de oameni este necontenit recuperată și interogată prin filtrul Cărții, înțeleasă potrivit Cărții, re-transpusă în sfera noetică potrivit Cărții.
Carte-lume: un binom integrativ, specific numai creștinismului. Datorită lui, se reliefează ceea ce, pentru creștini, reprezintă aspectele inacceptabile ale celorlalte două monoteisme. Mozaismul, construit doar pe prima parte din Cartea Cărților, dezvoltă o pornire xenofobă, fie etalată, fie voalată, dar prezentă, împotriva întregii lumi; trebuie să existe doar poporul ales, așadar iubește-ți doar concetățeanul. Al doilea, islamul, care supune necondiționat Cartea Cărților unei alte cărți, Coranul, extinde această pornire de a supune, dar nu prin convingere sau prin dialog (văzut, oricum, ca o ispită și o slăbiciune), ci prin impunere, așa cum și Coranul a fost dictat cu putere lui Mahomed; așadar prin constrângere, ce ar presupune numele celei de-a doua cărți: trebuie să existe un singur popor, umma; o singură casă pentru toți: dar al islam. Așadar, iubește-ți doar coreligionarul. Desigur, și creștinismul își dorește o singură Biserică, o singură credință: toți trebuie să devină creștini. Dar Logosul S-a jertfit pentru toată lumea, așadar iubește pe toată lumea. De aici, cel puțin teoretic, lumea trebuie convinsă pe o altă cale decât prin violență: se va folosi propovăduirea și convingerea, nu arma.
Un pisc prea îndepărtat
Am enumerat aceste deosebiri, tocmai pentru a accentua viziunea echilibrată și neexcesivă a creștinismului. Această sfântă moderație se aplică și în privința Cărții din care citește, și în privința lumii în care trăiește.
Totuși, dacă așa stau lucrurile, de ce există această rezervă la creștinism, de ce critici, de ce împotriviri? Este firesc sa fie sancționate abaterile individuale (care sunt, din nefericire, cu atât mai vizibile cu cât învățătura este mai luminoasă), dar de unde împotrivirea față de învățătura însăși? Răspunsul este simplu: din faptul că învățătura creștină, deși completă și integrativă, presupune mari și permanente eforturi, presupune o reală asumare și exclude confortul. Ea reprezintă itinerariul dificil de urmat și presărat cu suferințe pe care îl anunță Domnul: drumul îngust, mereu ascendent și mereu pe un pisc, între tot felul de prăpăstii. În acest peisaj, a păstra echilibrul cerut de calea creștină angajează, în sine, o nevoință mai mare decât, simplu, a te instrui prin textul scris. Cere o luciditate și o concentrare de alpinist, mai mult decât de călător, de vreme ce adaugă, la greutatea drumului, greutatea proprie - adică asumarea.
Și tocmai această necontenită prezență a eforturilor induce distanțarea față de creștinism. Pentru că se preferă o cale cât mai comodă, o cale fără fără nevoințe.Banal, tendința generală este una de renunțare la eforturile cerute de doctrina creștină; înclinația paradisiacă, deci interzisă, a oamenilor după comoditate este partea speculată de adversarii creștinismului. Pentru tema de față, așa cum am arătat deja, atracția facilului este reprezentată de preferința cvasi-generală către informația asimilată prin imagine, prin oralitate, în defavoarea cuvântului scris. Desigur, nimeni din creștinism nu va contesta în mod serios necesitatea textului scris, dar cei mai mulți vor prefera imaginea. Și chiar așa se și explică, pornind de la slăbiciunea firii omenești, persistența iconicului în biserică, prin acea lucrare harică potrivit căreia puterea Domnului se săvârșește în slăbiciune, și care lucrare, paradoxal, reprezintă tocmai efortul benign al creștinătății de a evita întoarcerea la reprezentarea vizuală obiectuală, care a constituit fondul idolatriei; cu îndrumarea Duhului Sfânt, cu delicatețe și perseverență, Biserica primară a spiritualizat vizualul, prin sfințirea imaginii reprezentate, prin circumscrierea ei unei teologii unitare, prin adaptarea la un alfabet sacru, în care reprezentarea prin imagine a evitat vechiul derapaj către totem și idol și a adoptat funcția de simbol, de semnificant, de enunț dogmatic. Îndelungate frământări și dispute notorii, tranșate în Sinoade, au stabilit în cele din urmă baza teoretică a echilibrului Carte – Icoană. Creștinismul se dovedește și în acest loc de întâlnire a vizualului cu scrisul, o credință a echilibrului, iar echilibrul – inclusiv în ceea ce privește relația dintre cuvânt scris și imagine – conferă puterea de a urca, adică, într-un anumit fel, conferă eliberare.
Agonia cărții
De aceea creștinismul este lovit primul. Regăsim, în predilecția anticreștină a adversarilor, logica gospodarului chibzuit: atacă partea cea mai dificilă a sarcinilor pe care le are de îndeplinit la începutul zilei de muncă. Iar creștinismul este, de departe, cea mai dificilă sarcină. Din punct de vedere practic, și cu referință mai ales la creștinismul ortodox, acest lucru înseamnă că ofensiva anticreștină se concentrează pe acele puncte din natura umană care pot șubrezi aderența creștinilor înșiși la creștinism. În mod concret, așa cum s-a arătat mai sus, anticreștinismul exploatează predilecția oamenilor spre imagine, aceeași predilecție pe care Biserica a spiritualizat-o prin teologia icoanei; și face acest lucru înclinând balanța decisiv în defavoarea cuvântului scris. Înmulțirea imaginii - la rigoare, chiar prin inflație de imagini religioase – împuținează textul.
Lipsit de nevoința textului – rostit sau scris – creștinismul devine, mai întâi, post-creștinism. În acest punct, poate fi (încă) remarcată persistența pronunțată, abundența (fatalmente fugitivă), a imaginilor creștine: dar să nu ne amăgim. Imaginile creștine vor fi înlocuite cu altele, tot mai îndepărtate de creștinism iar pe această cale și creștinismul vizual, post-creștinismul adică, din ultimele decenii, va aluneca în uitare. Fenomenul poate fi deja sesizat. De exemplu, iconografia comună, cea colportată pe rețelele de socializare, mai ales, a început să primească anumite influențe (cel mai frecvent, influențe New Age, care modifică mai subtil sau brutal mesajul doctrinar transmisiei icoane. (Deși, pe de altă parte, mă simt obligat sa o spun, școala iconarilor a cunoscut un reviriment însemnat, odată cu renașterea de treizeci de ani prin care a trecut Biserica după căderea blocului comunist).
Avem de a face cu o rută descendentă, în care ne depărtăm de cărți în favoarea ansamblului audio-vizual: fotografii, filme, holograme, ș.a. Scenariul sumbru este că se va ajunge, cel mai probabil, la arderea fizică a cărților, precum în cunoscutul roman al lui Ray Bradbury. Zicerea din apoftegme că, la sfârșit, oamenii se vor întoarce în Egipt, se poate referi, iată, la o lume care va re-deveni Egipt, adică o lume din care Dumnezeu Cel aniconic lipsește, dar care este o lume a vizualului, a idolilor, o lume care a abandonat cuvântul scris în favoarea semnului de circulație.