„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8).

Ipostaze apocaliptice. AutoturismulEduard Ioan Rădună 30.01.2017

Traficul auto ucide, zămisleşte nevrotici, alienează. Societatea este indiscutabil dependentă de traficul auto şi această dependenţă constrânge persoana umană pe de o parte la detenţie, pe de alta la un fel de sclavie. Iar detenţia şi sclavia sunt, după părerea celor mai mulţi teologi, mărci ale societăţii apocaliptice.

Eroul zilelor noastre

Gânditorul român Anton Dumitriu demonstrează cum epocile îşi generează propriile tipuri umane - eroul, sfântul, cavalerul ş.a. Pentru epoca noastră, propune tipul uman al omului de ştiinţă. Totuşi, prin amploare şi prin implicaţii, tipul uman incontestabil al epocii noastre postmoderne este acela al şoferului, al conducătorului auto. Un număr imens – şi în plină creştere – de bărbaţi şi femei sunt şcolarizaţi, formaţi, înregimentaţi întru disciplinele traficului. Astfel, alături de denumirile identitare tradiţionale – creştin, cetăţean român – se insinuează şi aceea de şofer, confirmată de actul aparte al permisului de conducere.

Rutiere (rutiniere)

Dacă un trickster ca AlvinToffler deplângea imobilitatea grupurilor umane din perioada a ceea ce denumea el Primul val, adică epocile antică şi medievală, făcea aceasta nu în numele veracităţii, ci în numele ipocriziei ce caracterizează ingineriile sociale. El omitea în mod voit că libertatea omului nu are de-a face cu slaba sa viteză naturală de deplasare, ci cu posibilitatea de a se îndrepta după bunul plac într-o parte sau alta, de a putea sau nu ajunge, de a se opri, de a se întoarce, de a şovăi. Sunt aspecte pe care autoturismul – sau trenul, sau avionul – le exclude tot mai mult. Apare în schimb constrângerea la o rută şi la o rutină care, date fiind distanţele mari de parcurs, nu lasă loc divagaţiei, loisirului, contemplaţiei. Dimpotrivă, sunt apreciate eficientizarea, sincronizarea – cuvinte care se potrivesc cu firea omenească precum nuca în perete. Mai exact încă, individului i se cere să intre într-o cutie metalică, sofisticată, cu multiple dotări şi să rămână acolo uneori o zi întreagă, apoi să intre într-o altă cutie, de beton şi prefabricate şi să asculte sau să se uite la o altă cutie de material plastic şi sticlă. Apare un program de detenţie cu paradoxul că ar fi liber asumat, cu toate că de fapt este un program de detenţie impus prin subtile presiuni de natură administrativă şi nu mai puţin de natură mentalitară. Închis în cutia sa de metal, omul îşi plăteşte din greu anumite comodităţi îndoielnice, supunându-se însă la riscuri care privesc sănătatea sa fizică, psihică şi – la modul cel mai direct şi violent – chiar viaţa sa însăşi. Detenţia sa este cu atât mai rea cu cât este de natură carcerală, inducând imobilizarea fizică într-un scaun (voit, tocmai din aceasta cauza, cât mai ergonomic). Desigur, poţi să o faci la stânga sau la dreapta, să dai înapoi, să măreşti viteza, dar sub aceleaşi constrângeri rutiere/rutiniere; însă nu poţi să dansezi, să sari în sus, să faci o piruetă, să mergi pe vârfuri, să te oglindeşti într-o baltă, să citeşti un rând, apoi să priveşti înainte, apoi iar să citeşti un rând, să faci câţiva paşi cu ochii închişi, să te strecori, să te ghemuieşti.

În carul cu fân

Răspunsul cel mai greu ce se poate da are legătură cu eficientizarea muncii. Transporturi. Serviciu. Termeni contractuali. Dar nu sunt totuşi, decât expresii ce ascund realitatea mult mai cinică a sporirii paroxistice a volumului de muncă, la nivele ce ar părea chinuitoare chiar şi sclavilor din latifundii. Drumul cu maşina până la serviciu este tot parte a serviciului şi se desfăşoară în dauna libertăţii personale, iar traficul face ca ziua de lucru să se prelungească cu până la încă o jumătate de normă, în condiţii de extenuare nervoasă. O observaţie a unei venerabile feţe bisericeşti atinge trangent şi cu inteligenţă problema volumului de muncă depus în raport cu apariţia autovehiculelor. “Înainte vreme, omul se trezea dis-de-dimineata, pleca să zicem, cu căruta să strângă fânul... Ajungea încet, strângea fânul cât lua căruţa, se întorcea şi mai încet, pe seară era acasă. A doua zi dacă timpul permitea, făcea acelaşi lucru. Astăzi ajunge la locul unde este fânul numaidecât, încarcă o dată, descarcă repede acasă, se întoarce şi mai încarcă şi mai descarcă o dată şi încă o dată... Astfel, el a muncit triplu faţă de înaintaşi – cum să nu se îmbolnăvească?”

Subiecţii unor astfel de tratamente, conducătorii auto se resimt. Irosiţi de imobilitate şi respirând necontenit benzen, sunt stângaci în activităţile fizice şi mai tot timpul irascibili.

De același autor