La vânătoare de sufletePr. Eduard Ioan Rădună 23.02.2022
”În fața marii amăgiri, în confruntarea cu marile capcane ale sfârșitului, e necesar să fie preferat Dumnezeu, chemat Dumnezeu, rugat Dumnezeu.”
Omul poate fi constrâns să păcătuiască, însă păcatul săvârșit în afara voinței proprii sau prin amăgire nu are greutate morală integrală. Este iertare pentru cei constrânși să comită păcat - ne asigură, printre alții, Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă păcatul a fost săvârșit cu forța sau printr-o constrângere morală suficientă sau irezistibilă, răspunderea pentru păcatul astfel determinat se transferă (integral sau o parte din această răspundere) asupra autorului silniciei, care devine, astfel, culpabil pentru întreaga acțiune: și pentru silnicie și pentru păcatul propriu-zis și pentru consecințele care decurg de aici.
Sufletul și lumea întreagă
Dar, mai întâi, care este justificarea, în acest moment, pentru a introduce termenul de păcat? Păcatul – domeniul, definirea și studiul lui – reprezintă o parte însemnată din Dogmatica, dar mai ales din Morala creștină. Tocmai pentru că omenirea confruntă păcatul: contestarea principiilor elementare de bine și de rău, defăimarea binelui și promovarea răului ca libertate absolută, așa cum se întâmplă la ora actuală, reprezintă finalul unui proces prelungit de asediu al păcatului asupra noțiunilor fundamentale ale Moralei; la rândul lui, acest lucru atrage inevitabil în discuție evaluarea morală a tuturor factorilor implicați în acest proces și a procesului însuși: lucrurile sunt bune sau rele? Procesul însuși este bun sau rău? Prin această interogație simplă dar esențială, are loc identificarea păcatului și a păcătoșeniei: da, faptele care se comit pentru aservirea oamenilor sunt păcate, iar mediul este de păcătoșenie în ascensiune. Sufletele oamenilor sunt într-un mare pericol.
Inevitabil, am ajuns la miza centrală a acestei încleștări între bine și rău, la scopul ultim al acestei operațiuni de aservire generală. Iar miza nu este alta decât la sufletul omenesc. Mai sus, a fost introdusă noțiunea de păcat: a fost pentru a introduce în discuție miza dintotdeauna a luptei dintre bine și rău pe pământ: sufletul omenesc. Fiindcă nu se poate vorbi despre păcat fără a vorbi, implicit, despre suflet. Sufletul omenesc este, în sfera noastră, substanța care angajează păcatul, este singura substanță care face obiectul unei uri neîmpăcate și de aceea singura substanță care trebuie degradată, pierdută, damnată.
Cauza acestei înverșunări împotriva sufletelor oamenilor este una simplă: valoarea. Așa cum Domnul a declarat, sufletul nu poate fi răscumpărat cu mijloace materiale. De ce este atât de prețios? Pentru că, spre deosebire de lume, sufletul este etern. Mai mult, Domnul Însuși S-a întrupat și S-a jertfit pentru salvarea lui, ceea ce îi conferă și mai multă valoare, cu adevărat amețitoare. Acum, dat fiind prețul său (Ce-i folosește unui om să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? – Mc.8, 36,37) începe să se întrevadă că înțelegerea umană a valorii sufletului nu ar fi putut nicidecum să urzească o lucrare atât de cuprinzătoare; începe să se întrevadă că, în spatele obstinației vanitoase a potentaților de a decide asupra omenirii, se efectuează o altă lucrare, dirijată de altcineva, de un altfel de păpușar; acesta, cunoscător al valorii sufletului omenesc, trage în realitate sforile și îi joacă inclusiv pe aspiranții la statul de zei ai pământului, pe care îi lasă să se creadă, ei înșiși, iscusiți păpușari. Faptul că făuritorii omenești ai Marii Amăgiri nu asimilează atacul asupra libertății omenirii cu vânătoarea de suflete (unii dintre ei nici nu cred în existența sufletului), este, ca să zicem așa, partea lor de amăgire; ei, cu instituțiile lor cu tot, nu reprezintă nicidecum ceea ce s-ar putea denumi degetele care mișcă sfoara; de fapt, nevăzute, dincolo, sunt alte mâini, și acestea trag sforile care îi mișcă chiar pe ei. Dibăcia se află, deci, dincolo de trup, de materie, de stăpânirea văzută. Și așa, prin subtile impulsuri și prin șoapte convingătoare, se înfiripă un dans macabru, în care noroade inombrabile sunt conduse pe un drum coborâtor.
Dans macabru
Dansul macabru trebuie executat corect. Pe de o parte, oamenii nu sunt păpuși. Pe de alta, nici hipnoza, nici anestezia și nici biciul nu sunt de folos aici, pentru că violența poate produce reacții neașteptate; pașii dansului pot fi păstrați numai dacă oamenii înșiși acceptă să se integreze în cadența generală. Însăși ideea că ar putea fi hipnotizați sau amăgiți implică surpriza trezirii neașteptate, a refuzului care să perturbe ritmul general. Potrivirea cu dansul și unitatea de ansamblu a tuturor dansatorilor se obține doar dacă participanții acceptă să execute ritmul din liberă voință. Oamenilor li se propune păcatul și ei trebuie sa îl prefere. Li se propune să aleagă răul de bună voie și ei se înrolează din bucuria întunecată a răzvrătirii, a împotrivirii la bine. Li se propune, iar ei se conving singuri să fie răi, din propria lor voință; ei aleg răul fără scuza amăgirii, a silniciei, a ignoranței. Pentru a deveni neghine, trebuie să aleagă să fie neghine.
Folosind o hiperbolă, înțelepciunea patristică afirmă: este mai ușor să cucerești o cetate cu mâinile goale decât să te cucerești pe tine însuți. Ni se spune, astfel, că pentru anevoiosul proces al desăvârșirii personale trebuie depus un mare efort pentru a deveni convins tu însuți de crezul tău, nu numai la nivel intelectual, ci dedicându-te lui trup și suflet. Efortul de a-i convinge pe alții, este, comparativ, mai ușor. Dar nu lesne: convingerea are loc mai ales când, intelectual, cel care convinge domină pe cel ce urmează să fie convins, adică inteligența instruită face ca șansele de înduplecare a voinței să crească considerabil. Pe de altă parte, cu cât oamenii sunt mai ignoranți, cu atât sunt mai ușor de convins. Iată de ce, mai întâi se urmărește obliterarea Revelației și deprecierea intelectuală a oamenilor: își înrăiesc voințele mai ușor dacă sunt refractari la valorile reale și sunt întunecați la minte. Instrumentul folosit pentru asocierea lor la rău, asociere, insist, benevolă, nu poate fi știința – vorbim de oameni ignoranți – ci bineînțeles, arta – a cărei adresabilitate generală deschide toate sufletele. Și astfel, masele ajung, incorpore, în fața unui act artistic sărbătoresc, unul care implică toate cele șapte arte: reprezentare grafică, sculptură, decoruri somptuoase, dramaturgie, dar și recitări, muzică, coregrafie. Ca la o petrecere, să zicem - iar la petrecere, actul participării se consumă complet abia când îți lași locul și te prinzi în dans. Mulțimea oamenilor este, așadar, invitată să fie mai mult decât privitoare. Este invitată la dans. Dansul macabru.
Între toate manifestările omenești, arta este expresia creativității sufletului uman. În artă, sufletul omenesc se regăsește cel mai bine pe sine: vulnerabilitatea este că se regăsește autonom, creator al propriilor reguli, al propriei lumi, adică liber să aleagă dacă se aliniază la arta Creației sau se desprinde de ea.Normele care conduc arta se supun, până la urmă, uneia singure: adresabilitatea. Actul artistic este, astfel, constrâns doar de limitele creatoare ale artistului. Prin comparație, știința nu poate exista astfel. Legile artei se lasă, în bună măsură, concepute. Legile științei se cer cunoscute. Arta naște, știința descoperă. Legile artei oglindesc expresia libertății omului, în vreme ce legile științei decurg din legile imuabile, existente dincolo de voința omenească, expresii ale servituții omului față de universul în care trăiește. De aceea, înduplecarea sufletului spre rău prin artă (ca eliberare) se poate realiza remarcabil mai eficace decât pe calea științei (ca necesitate).
Lumina îngerului luminos
În acest cadru, să punctăm intuiția artei creștine medievale care, prin interogare de sine, a perceput pervertirea spirituală ce poate veni prin artă (intuiție, în continuare, justificată). Încă din atelierele de artă ale mânăstirilor Bizanțului s-a observat că, mai mult decât știința, arta insuflă oamenilor duhul care a generat-o, nu doar autonomia estetică din care a apărut, ci însăși alegerea morală făcută de autorul actului artistic. Și cu cât acest act artistic este mai valoros, din punct de vedere estetic, cu atât va fi mai convingător și la un nivel al conștiinței mai profund. Astfel, putem privi arta umană drept un flux spiritual puternic și autentic, dar în care se amestecă sentimente și trăiri impure, de vreme ce sufletul omenesc din care pornește acest flux este viciat prin păcatul originar.
În sfârșit, predilecția, în cadrul mai larg al artei, pentru artele vizuale se explică prin adresabilitatea net superioară a acestora în raport cu alte forme de artă. Ele sunt, ca să zicem așa, lumina îngerului mincinos care conduce omul astfel încât să prefere singur răul. Acesta este scopul final al dezvoltării artelor vizuale, tema (și pretextul) acestui eseu. Nu atât înrobirea fizică a oamenilor (care este, am arătat deja, o etapă intermediară), cât mai ales pervertirea voinței lor, atragerea și înregimentarea lor de partea întunecată, învrăjbirea lor cu Creatorul, din convingere și proprie voință, răzvrătirea de bună voie împotriva Lui Dumnezeu.
Înrobirea fizică a oamenilor, cea dintâi parte a planului, se petrece ca urmare a mândriei și lăcomiei omenești. Ea conduce spre cea de a doua parte a planului, distrugerea tuturor oamenilor, de care dă seama autorul celei dintâi răzvrătiri, satana, diavolul, șarpele cel vechi. El este cel care bate tobele de cadență, el este glasul care încolonează spre întuneric și cel care determină, în ultimă instanță, creșterea neghinelor în lanul cu grâu și căderea pământului. Fără să apelăm neapărat la arte vizuale sofisticate, doar folosindu-ne propria imaginație, putem compune cu ochii minții tabloul plin de tragism (imaginat adeseori de artiștii evului mediu) al mulțimii sufletelor care se îndreaptă către pieirea eternă. Nu prin silnicie, nici prin amăgire, ci prin alegerea de bună voie a răutății.
Realismul bine temperat
O certitudine: odată pornită, urgia marii amăgiri nu va cruța nici pe inițiatorii ei, atei sceptici sau megalomani deliranți. Prezența generală a păcatului, de regăsit și la conducători și la mulțimi, îi va absorbi pe toți în marele dans macabru, chiar dacă în particular, vanitatea conducătorilor le va conferi acestora poziții în față în conducerea marelui dans macabru. Poziția în convoi nu schimbă cu nimic destinația convoiului. Dorința de a fi perceput drept om tehnologizat, cibernetic, supraom, rasă superioară, semizeu, dumnezeu, e tot o minciună în convoiul minciunii, doar că pe un alt amplasament. Unii oameni vor crede în zei falși, alții se vor da drept zei: două fațete ale minciunii cu zei. În definitiv, nu e mai rău să crezi în zei decât să te prezinți drept zeu. De asemenea, să-ți dorești puterea decizională peste un abator nu e cine știe ce măreție. Avem de-a face tot cu o parte a marii amăgiri, deoarece diavolul nu are preferați între oameni: el este egal în ura sa față de o Creație din care s-a exclus. În ceea ce privește omenirea, ale cărei fapte vor fi rele de la mic la mare, ea va imita pe Balaurul cel vechi și se va autodevora, precum șarpele uroborus, care se autodevorează începând cu coada.
“Pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții”. Astfel rezumă Sfântul Apostol Ioan întreita pricină a decăderii oamenilor.(1 In., 2,16) Precăderea vizuală a zilelor noastre, apetitul insațiabil pentru plăcere, exacerbata părere despre valoarea intrinsecă a omului, văzut în afara sau în pofida lui Dumnezeu, ar fi și azi cadrele în care se consumă decăderea – marea amăgire. Așadar, omul păcatului a rămas, fundamental, același și nu s-a schimbat nimic de două mii de ani. Poate doar felul de exprimare.
Și s-au schimbat cantitățile. Cel mai important. Trebuie insistat: cantitățile sunt esențiale, deoarece avem de-a face – de fiecare dată, cu fiecare om – cu valori ce nu pot fi apreciate omenește, de unde și îndârjirea demonului de a distruge pe fiecare om. De aceea, date fiind tocmai valorile puse în joc, rezolvare omenească, salvare de la om nu se poate găsi. Nu există salvare, nu există răscumpărare – în afara celei divine, nu se pot găsi; iar salvarea divină acționează numai persoană cu persoană, nu incluzând mase, ci individ cu individ, fir de grâu cu fir de grâu. Iar singurul aport pe care îl poate aduce omul care nu se vrea prins în dansul macabru este acela de a prefera legătura dintre Viță și mlădițe, de a păstra, așadar, legătura euharistică; de a închide ochiul dinspre lume și a-l deschide spre Dumnezeu, într-o postire vizuală care să stăvilească, prin abținere, asaltul marii amăgiri, pornit să acapareze mai întâi vizual, mai apoi prin celelalte simțuri, pentru ca, în cele din urmă să afecteze intelectul, să deturneze voința, să pervertească dragostea.
Esențialul care nu trebuie scăpat din vedere
“Dacă ochiul tău te smintește”, a grăit Domnul (Mt., 18,9). Imagistica exacerbată tehnologic de azi trebuie considerată printre cele mai provocatoare sminteli care vin prin privire. Răutatea ei trece dincolo de inducerea păcatelor curent asociate poftei ochilor – concupiscența, invidia și idolatria:– și țintește spre urgiile sfârșitului, cele cele care sunt asociate cu iminența venirii lui Hristos: iată El este aici sau dincolo... Dar, deși teribile, aceste sminteli nu sunt irepresibile; și ele, ca și altele, se combat tot prin a tăia pricina păcatului, adică prin îndepărtarea cauzelor și prin închiderea porților pe unde ispitele pătrund. Să tai pricina păcatului înseamnă să nu te lași ademenit, nicidecum convins: să nu ieșiți,... să nu credeți. Să îndepărtezi cauzele smintelii înseamnă să renunți la obișnuința de a consuma producții vizuale; departe de a fi doar distractive sau informative, acestea se dovedesc a fi pernicioase, deoarece acoperă, deformează, manevrează realitatea. Iar poarta ispitirii care trebuie închisă este ochiul însuși, care trebuie scos – întors, desigur; se înțelege că este vorba de a deprinde ochiul să refuze priveliștea pătimașă, să se întoarcă reflex dinspre ea, prin exercițiu ascetic. Așa procedează sfinții, care, deși instruiți în toate științele și artele vremii lor, ajung să nu mai știe “decât pe Iisus Hristos, și Acesta răstignit” ( 1 Cor., 2,2). Abia astfel baricadat, sufletul va fi capabil să lupte cu marea amăgire și să nu se lase prins în lanțul și dansul mulțimii, nici tras pe panta ruinării sufletești.
În fața unor astfel de ispite, rezistența se păstrează doar prin ajutor de Sus. Pot răbda numai voințele întărite în bine printr-o viață smerită, esențializată, în care discernământul Crucii și Învierii operează neîncetat, voințele care își orientează energiile exclusiv spre Dumnezeu, voințele dispuse să aleagă invariabil adevărul și realitatea și să urmeze calea mântuitoare strâmtă, dar ascendentă. Voințele perseverente în urmarea lui Hristos. În fața marii amăgiri, în confruntarea cu marile capcane ale sfârșitului, e necesar să fie preferat Dumnezeu, chemat Dumnezeu, rugat Dumnezeu. El este Esențialul Care nu trebuie scăpat din vedere, într-o vreme în care totul concură spre risipire, distragere, distrugere. O mărturisește Împăratul David, care chiar asta afirmă, profetic (Ps. 39, 9): “Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase.”