„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8).

Marea DepresieEduard Ioan Rădună 06.08.2016

România deprimată este mai primejduită decât dacă ar fi sub asediu.

Dintre relele care mănâncă sufletul României de azi, cea mai ameninţătoare mi se pare demoralizarea. Nu viciile, nu corupţia, nu fiscalitatea excesivă – demoralizarea. În Evanghelie, Domnul spune că nici o cetate nu poate fi cucerită dacă nu se dezbină întâi în sine însăşi; de aceea, România deprimată este mai primejduită decât dacă ar fi sub asediu. Ţara este moleşită, apatică, înnămolită. Viitorul ei nu mai cuprinde vreun ţel. Doar slăbiciuni, lipsă de voinţă, o bolnavă convingere a zădărniciei. Bâjbâie pe drumul istoriei năpădită de tot felul de temeri obscure.

Ce ne spune Europa

Românii nu mai au aşteptări, după douăzeci şi cinci de ani în care singura constantă publică a fost depresiedemoralizarea. De un sfert de veac, sub pretextul că se lucrează la demontarea naţionalismului sistematic al dictaturii, se lucrează la anularea conştiinţei româneşti. Sub înfăţişarea lucrării de îndreptare, se dă năvala împotriva faptului de a fi român. Cu treizeci de ani în urmă, Ceauşescu le spunea românilor că pot realiza orice, la întrecere cu orice naţiune;  acum Europa le spune că sunt buni de nimic, hoţi, ruşinea uniunii. Drept urmare, furnica românească începe să nu-şi mai iubească muşuroiul, se ruşinează de el, îl părăseşte. Poporul este amăgit că nu se mai poate face nimic, că totul este stricat, că el însuşi este inferior şi nedemn. Aderarea europeană dă prilejul unor naţii cu interese pe aici să ne ocărască după cum le vine la gură.

Nu avem o fire depresivă; adevărul este că se duce un război asupra sufletului românesc.

Cică am fi nemernici

Epocii de Aur îi urmează, fără semne că s-ar termina, o epocă de mizerii şi depresii: pe de o parte, dispreţul grofilor postmoderni, expresia scârbită, vorba rostită cu silă din colţul gurii europene. Pe de alta concertul caţelor autohtone şi larma sicofanţilor din spatele sticlei. Plutoane de antrenaţi în ponegrirea românilor  îşi fac numărul spunându-ne, direct sau prin insinuări, că suntem nişte nemernici şi că suntem vinovaţi de a fi români. În sprijinul lor aduc  tot ce e ratare, tot ce e infracţiune, tot ce e delict, tot ceea ce, moralmente reprobabil, se petrece în ţară.

Dar cel mai rău rol îl are neputinţa iconomilor seculari, incapabili să facă binele pe care îl aşteptăm de la ei, în timp ce afişează fără reţineri apropierea de cei care ne dispreţuiesc. Administraţia ascultă poveţele sfetnicilor străini şi nesocoteşte cererile ţării, lucrarea publică este potrivnică interesului românesc. Acest fenomen stârneşte dezgustul şi întreţine simţământul de deşertăciune. Nici vorbă despre încurajări, despre importanţa de a fi români în România, despre rolul nostru între alte naţiuni. Glasul de sus ştie să depene doar două discursuri, unul despre spitale, despre boli, despre indivizi bolnavi, despre spitale bolnave, despre boala generalizată de a trăi aici, celălalt despre  vinovăţia kafkiană faţă de lege.

Războiul contra sufletului românesc

Dar se găsesc şi unii care dau vina pe firea românilor. Faptul că suntem deprinşi secular cu răul ne-ar induce, se zice, o posomoreală cronică. Istoria, însă, demonstrează că felul românesc e de un realism optimist, dacă ne gândim cum românii olteni i-au aruncat în ridicol pe austriecii care au ocupat Oltenia după pacea de la Passarowitz. Felul împodobit şi făţarnic al acelora  a fost biruit de viaţa vie, neintimidată de administraţie, a localnicilor. Această vitalitate înţeleaptă şi viguroasă se regăseşte pretutindeni unde sunt români. De aceea, nu vorbesc drept despre firea românească cei ce zic că suntem mohorâţi din tată în fiu.

Nu avem o fire depresivă. Adevărul este că se duce un război asupra sufletului românesc . Este un război dus cu arme specifice, din media până în mediul politic, din sănătate în economie, din educaţie în infrastructură. Se vrea ca România să ajungă în acea stare în care să poată fi destrămată fără luptă.

Cu treizeci de ani în urmă, Ceauşescu le spunea românilor că pot realiza orice, la întrecere cu orice naţiune;  acum Europa le spune că sunt buni de nimic, hoţi, ruşinea uniunii. Drept urmare, furnica românească începe să nu-şi mai iubească muşuroiul, se ruşinează de el, îl părăseşte. Poporul este amăgit că nu se mai poate face nimic, că totul este stricat, că el însuşi este inferior şi nedemn.

De același autor