Nori negriPr. Eduard Ioan Rădună 09.06.2017
Ce se va întâmpla când va ajunge şi la noi valul care mătură acum Occidentul?
Cum va arăta Ortodoxia peste o generaţie-două? E o întrebare legitimă. Asupra ei s-ar cuveni să reflectăm mai ales azi, când creştinătatea răsăriteană urmăreşte, cu uimire şi stupoare, islamizarea accelerată a Occidentului, asumată ca un fapt dacă nu pozitiv, oricum implacabil, de liderii apuseni[1]. Este ca şi cum Imperiul Otoman s-ar reconstrui la vest. Nu e exasperant?
Descoperire sinistră
Nu la o astfel de Uniune Europeană au aderat România şi Bulgaria. Adică nu la o uniune condusă de şeicii Arabiei. Nu la o Uniune care să devină, cu timpul, tot mai refractară la Statele Unite.
Deşi suntem creştini ortodocşi, când am aderat, ne-am înfruntat vechile amintiri şi temeri legate de propaganda creştină catolică şi protestantă. Am sperat, în acelaşi timp, că vom găsi un modus vivendi cu devianta creştinătate a apusului, că vom reface unitatea creştină „ca toţi să fie una”, şi că îi vom da Uniunii Europene un singur suflet şi o Biserică unică. Dar am descoperit o creştinătate ruinată şi mai apoi, am descoperit şi faptul că Uniunea avea deja un suflet şi nu era unul creştin.
Pericolul de a fi creştin
Aşa că astăzi, confruntaţi cu realitatea neconfortabilă a unui Apus islamizat, ortodocşii români fervenţi aspresc tonul. O îndelungată experienţă cu Imperiul Otoman le dă dreptul să nu se încânte deloc de priveliştea unei Europe turcite. Deşi Istanbulul rămâne, în continuare, pentru România, Megalopolisul, deşi Turcia este privită cu destulă simpatie ca partener zonal, moscheile tot nu ne atrag. Când a fost să alegem – una dintre puţinele dăţi – am preferat acea Europă a catedralelor, mănăstirilor, edificiilor, oraşelor creştine. De aceea, nu ne-a venit bine când a fost refuzată recunoaşterea rădăcinilor creştine ale Europei, şi ne supără când auzim despre catedrale şi biserici apusene care devin sau vor deveni moschei. Este ultimul lucru la care ne aşteptam: ca tocmai Uniunea să ne expună la pericole – la pericolul de a fi creştini în Europa. Treptat, a dispărut şi speranţa noastră firavă că suntem prea mici pentru a stârni interesul – şi că fiara ar putea să ne sară.
La vânătoare de suflete
Veştile sunt rele şi în ceea ce priveşte evoluţia internă a lucrurilor. Între graniţe, trăim devoalarea progresivă a adevărului: descoperim că entitatea statală România este tot o fiară, un aghiotant al fiarei apocaliptice. România aceasta îşi devorează cetăţenii cu o hiperfagie de ursoaică, trădându-şi sorgintea bizantină prin rapacitatea de care dă dovadă, iar la masa lăcomiei sale etalează maniere de ciocoi amestecate cu groase răbufniri bolşevice. Această Românie de la fanarioţi încoace a însemnat exploatarea neîndurătoare a românilor ortodocşi şi această Românie, odată cu alegerea lui Cuza, a început o persecuţie constantă a Bisericii Ortodoxe, persecuţie ce a durat, regim după regim, 150 de ani. Această Românie vlăguieşte Biserica, slăbeşte Biserica, vânează suflete.
Ispite mari
Sub aceste presiuni, cum va fi Ortodoxia în jurul anului 2050? Cine va mai veni la biserică peste treizeci de ani, când generaţiile de peste şaizeci de ani de acum se vor fi dus? Vor fi copiii, adolescenţii, tinerii de azi? Ar trebui să răspundem: desigur! De ce, totuşi, atunci când vrem să dăm acest răspuns, simţim o amărăciune şi o lipsă de convingere? Pentru că realitatea ne contrazice. În jurul nostru lucrează ispite mari. Majoritatea tinerească nu mai vrea să îşi aproprieze chipul creştinului ortodox tradiţional, nici nu manifestă vreo atracţie specială pentru felul de viaţă propus de Biserică. Modelele lor sunt paraziţii de pe fiară, cei care ies în frunte, cei care se hrănesc din sângele otrăvit al prădătorului. Pe aceştia îi copiază tinerii noştri şi îi invidiază.
O Românie străină de ea însăşi
În acest punct, trebuie să observăm că felul de a fi al tineretului dovedeşte el însuşi prezenţa şi creşterea unei alte Românii, a unei Românii secularizate de sine însăşi, mai apropiată sau mai depărtată de Ortodoxie, dar tot mai coerentă în anticlericalismul ei. Astăzi creştem, fără să realizăm prea limpede acest lucru, România neo-iacobină, neo-bolşevică şi new-age. Din păcatele ortodocşilor şi din influenţa necredincioşilor se zămislesc fii ai întunericului. Se anunţă un viitor sumbru în care mănăstirile vor ajunge iarăşi unităţi de cazare, iar bisericile, precum în Apus, cârciumi şi cluburi.
Din nefericire, deja anihilate moral, noile generaţii sunt incapabile nu doar să aleagă binele şi să evite răul, dar şi să-şi asigure elementara existenţă fizică; gândirea lor stă tot mai mult în planul nehrănitor al virtualului. Uşor vor fi înrobite, uşor vor fi conduse, uşor vor fi exploatate prin patimile şi ignoranţa lor. Şi atunci ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla cu România ortodoxă? Ce se va întâmpla când va ajunge şi în România valul care mătură acum civilizaţia creştină vestică? Dacă Europa va avea destinul Asiei Mici – aşa cum se pare că se întâmplă – ce va fi cu românii?
Cât vom rezista?
Slabe şanse ca urmaşii noştri să înţeleagă ce li se întâmplă şi să reziste. Pentru cei mai mulţi dintre ei nu va conta că aici va stăpâni islamul sau oricare altă religie; ortodocşilor le va rămâne clandestinitatea, nomadismul, martiriul. Totuşi, cine poate şti? Noi întrevedem doar ce se întâmplă azi, sita care se clatină tot mai tare şi mai repede, timpul care îşi iuţeşte paşii. Pronia divină, însă, se împlineşte în feluri mereu surprinzătoare, iar noi nu putem să prevedem cum anume va rezista în viitor Biserica, pe aici şi în alte părţi.
Cum va fi Ortodoxia în jurul anului 2050? Cine va mai veni la biserică peste treizeci de ani, când generaţiile de peste şaizeci de ani de acum se vor fi dus? Vor fi copiii, adolescenţii, tinerii de azi? Ce se va întâmpla cu România ortodoxă? Ce se va întâmpla când va ajunge şi în România valul care mătură acum civilizaţia creştină vestică? Dacă Europa va avea destinul Asiei Mici – aşa cum se pare că se întâmplă – ce va fi cu românii?
Cel mai probabil, peste două trei generaţii, ortodocşilor le va rămâne clandestinitatea, nomadismul, martiriul.
[1] Vezi, de exemplu, declarațiile de acum 10 ani ale d.nei Merkel despre evoluția religioasă a propriei ţări, la adresa https://en.europenews.dk/Germany-Will-Become-Islamic-State-Says-Chancellor-Merkel-78673.html