„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8).

Patricienii părăsesc patriaEduard Ioan Rădună 09.07.2019

”Ubi bene, ibi patria.”

Satul românesc dispare. Nu, nu e vreun dezastru. În ciuda jelaniilor, a tristelor concluzii, a regretelor etnologice, nu suntem martorii vreunei apocalipse. Ceea ce se petrece are legătură cu un proces istoric de o legitate nemiloasă şi inevitabilă, cunoscut din antichitatea timpurie, de pe vremea triburilor habiru. Trăim un moment al adevărului.

Stinse sunt luminile din ferestre

Satul românesc încetează fizic. Aceasta este realitatea. Nu se transformă, nu se deplasează. Dispare. Adică oamenii pleacă. Stinse sunt luminile din ferestre. Ogrăzile au cedat deja sub vegetaţia cumplită. Pereţii de lut se reîntorc în ţărână, oasele de paiantă putrezesc, curăţate de chirpici şi pâlcuri de copaci sălbăticiţi înlocuiesc, încet, fostele livezi. Risipite au fost porţile şi gardurile; cele care se mai ţin, rezemate cu proptele - sub impulsul vreunui desuet simţ al proprietăţii - sunt de asemenea, osândite, de vreme ce drumurile însele se înierbează şi se pierd - proprietatea omenească e zădărnicie. Al Domnului este pământul şi plinirea lui.

Satul ambulant

Oamenii au murit, dar, mai ales, au plecat. Dumnezeu să-i ierte pe cei care au murit. Drum bun pentru cei care au plecat. Dar să spunem tot adevărul: abandonul vechilor vetre de către sătenii români nu e ceva nou. În trecutul real, nu cel pastoral-bucolic (idealizat, adică falsificat), sate întregi fugeau, fie din pricina birurilor, fie a persecuţiilor etnice şi religioase. Ţăranii din Transilvania luau calea munţilor spre Moldova şi Valahia; ţăranii din Moldova şi Muntenia fugeau, uneori, în Transilvania; în Oltenia, treceau Oltul cu casele demontate şi încărcate în căruţe, ca să scape de birul austriecilor (de unde expresia „ a da bir cu fugiţii”).

Da, fenomenul abandonului vechilor vetre s-a practicat, numai că atunci, demult, era vorba de strămutare. Acum, însă,  nu este vorba de strămutare, adică de abandonul vechii vetre şi înfiinţarea altei vetre, în alt loc. De această dată, vatra este abandonată şi atât. Oamenii o părăsesc şi – odată cu ea – părăsesc şi felul vechi de trai. Ţăranii – patricienii indiscutabili ai României – încetează să mai fie ţărani, se risipesc în oraşe – e vorba mai ales de oraşele mari ale lumii, renunţând, fără remuşcări evidente, chiar şi la înţelesul cuprins în denumirea de ţărani: oameni de la ţară, oameni ai ţării. Ei se desprind de vechiul lor statut, devin cosmopoliţi cu uşurinţa dată  de adaptabilitatea extremă, exersată şi versată a românilor. Renunţă la ţară.

Nu-i judecați!

Nu pot fi judecaţi – nici măcar antipatizaţi – pentru că repetă cu fiinţele lor dârze dictonul strămoşilor: ubi bene, ibi patria. Pragmatismul ţărănesc, remarcat ca atare de Petre Ţuţea, nu se dezminte. Nu are nici un rost să rabde, să sufere, pentru idei care pe ţărani nu i-au ajutat niciodată. Necesităţile fiinţelor care depind de ei, viitorul lor personal, acestea sunt adevărate; adevărate ca viaţa, mult mai stringente decât emoţiile propagandistice din discursul lui Caţavencu: „…când mă gândesc la ţara mea… la ţărişoara mea…”. Datoria de a-şi ocroti propriile familii îi face rezistenţi la insinuarea de reflexe ideologice; îi face să nu se lase prinşi în lanţurile mintale forjate pentru păstrarea supuşilor în robie (altfel decât cu puşca şi cu tunul). Îi face rezistenţi la acest arsenal psihologic pe care statul român modern nu a ezitat să-l folosească împotriva lor încă de la înfiinţarea sa.

Am zis statul român modern? Această modernitate n-a reprezentat nimic pentru ţărani. Nu le-a ameliorat vieţile cu nimic. Ba, se va zice, şcoli!...educaţie!... nicidecum. Mai întâi că şcoala a fost, cum altfel, o armă ideologică de subjugare – şi mai ales de descreştinare, fiindcă credinţa creştină ortodoxă se opunea cea dintâi ideii de robie. Pe de altă parte, în 1888, 1907, 1950, ţăranul român a constatat că el hrăneşte armata care să-l împuşte; convingându-se pe pielea lui de raportul inegal de forţe, a aşteptat şi a răbdat: a rezistat în satele lui rudimentare, pândind momentul când va putea să fugă mâncând pământul, fără vreo poteră care să-l aducă înapoi.  Acest moment al slobozeniei a venit după 1989. Ţăranul  a fugit – a evadat? din locul numit ţara lui, dar care nu era ţara lui, ci o colonie penitenciară cu multe lagăre numite sate. Şi până acum, localnicii satelor, cei care pot face asta, pleacă şi nu se mai întorc. Eu voi reveni.

De același autor