ŞTIINŢĂ FĂRĂ CONŞTIINŢĂ? (I)Prof. Dr. Nicolae M. Constantinescu 03.08.2018

”Știința fără conștiință duce la ruinarea sufletului”. Actualitatea afirmaţiei făcute de François Rabelais în urmă cu 500 de ani

Aforismul lui Rabelais - medic şi scriitor francez (1494-1553) a fost unul din principiile pe care le-am pus la baza cercetărilor efectuate de-a lungul întregii mele vieţi. Ultimii ani, odată cu încetarea activităţii  chirurgicale din motive obiective, au fost ani de reflexie, în care - printre altele - am vorbit şi am scris despre această cugetare, care nu-şi pierde actualitatea nici la 500 de ani de la pronunţare. Am vorbit şi publicat pe această temă la un Simpozion organizat de Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, la sesiunea anuală din 2012 a Institutului Român de Antropologie, în revista Pagini Medicale Bârlădene, la a XXXV-a Reuniune a chirurgilor moldoveni de la Piatra Neamţ. Ce oare m-a făcut să revin de atâtea ori cu aceeaşi temă?

Semnal de alarmă!

În 4 iulie 1970 am fost martor la discursul extrem de acid ţinut de Costin Neniţescu la Academia Română la Simpozionul: ”Probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice în România”. Eu fusesem delegat de academicianul Alexandru Rădulescu să vorbesc despre rolul chirurgiei experimentale pentru cercetarea chirurgicală folosind drept argument rezultatele pe care le obţinusem în studiul transplantului de os şi al ţesutului sinoatrial introduse în camera anterioară a ochiului la iepure. Toţi participanţii au trebuit să depună un exemplar din comunicarea lor cu 10 zile înainte. Unul din secretarii de comisii mi-a povestit că atunci când Costin Neniţescu şi-a depus lucrarea, Miron Niculescu - preşedintele Academiei -  l-a avertizat asupra gravităţii acuzelor pe care le aducea modului cum era organizată şi condusă cercetarea ştiinţifică pe vremea aceea. Răspunsul lui Neniţescu a fost dezarmant: ”când se va constata dezastrul va fi prea târziu. Lasă-mă pe mine să trag semnalul de alarmă!!!”

Păstrând proporţiile, permiteţi-mi mie să trag din nou acest semnal de alarmă, folosind cugetarea lui Rabelais. Şi o să plec de la efectul sintagmei ştiinţa fără conştiinţă, şi anume de la ruina sufletului.

Secolul ”fără suflet”

Sufletul este esenţa imaterială a unui om viu, este acea energie cu sursă divină care se manifestă în fiecare fiinţă umană prin raţiune, voinţă şi simţire. Nicolae Paulescu declara fără nici un echivoc:”în ce mă priveşte, eu afirm sus şi tare că sunt tot atât de sigur de existenţa sufletului, cât de oricare alt adevăr dovedit de ştiinţa experimentală. Şi nu este vorba aici de o simplă convingere, ci de o credinţă adâncă, dobândită în mod ştiinţific”.

Ruina sufletului îl lipseşte pe om de atributele amintite mai sus - şi a fost identificată de poporul nostru prin sintagmele om cu suflet sau om de suflet şi om fără suflet sau lipsit de suflet. Faptul că omul lipsit de suflet nu este un om mort biologic, ne arată că sufletul reprezintă mai mult decât viaţa sau mai corect că sufletul este cel care dă sens vieţii.

Secolul XX ne-a arătat o proliferare îngrijorătoare a oamenilor catalogaţi ca fiind „lipsiţi de suflet”, egoişti, insensibili la nevoile altora, cu accente de cruzime şi porniri spre bestialitate, lipsiţi de o etică elementară. Am trăit două războaie mondiale, dar mai ales am fost martorii cruzimii care le-a caracterizat pe ele şi pe cei doi monştri pe care le-au zămislit: nazismul şi comunismul.

”Elogiul deconstrucției”

Dar în zilele noastre se mai poate vorbi despre o ruinare a sufletului? Răspunsul nu poate fi din păcate decât unul afirmativ.  Asistăm mai mult sau mai puţin neputincioşi la apologia anticulturii, la elogiul deconstrucţiei (după expresia profesorului Dumitru Constantin), la sfidarea oricărui sistem de gândire care pledează pentru valorile umane fundamentale: adevăr, frumos, bine.

Am creat instrumente desăvârşite de cercetare, dar nu am dat un sens vieţii, avem ţeluri vagi, după cum observa Albert Einstein sau ne lipsesc programele pe termen lung atât la nivel naţional cât şi la nivel individual. Exaltarea instinctualităţii, a erotismului, a lipsei de pudoare, a agresiunii în public folosind fapte lipsite de bun simţ aruncate asupra noastră pe toate căile şi în toate locurile, nu sunt decât semne ale ruinării sufleteşti pe care o trăim din plin.

Promovarea unor false modele este cuplată cu luarea în derâdere a valorilor tradiţionale, considerate ca perimate, desuete, cum ar fi sentimentul de onoare sau păstrarea cuvântului dat. S-a ajuns ca pentru bani să se sacrifice cultura, să se schilodească natura, să se calce în picioare demnitatea umană.

Se tinde către o pseudocivilizaţie a simţurilor şi instinctelor. Unul dintre promotorii acestei etalări de sexualitate şi sensualitate a fost Alfred Kinsey în 1948 în SUA. El a iniţiat revoluţia sexuală care a explodat în anii ’60, vorbind deschis despre sexul premarital, despre relaţiile extraconjugale, despre homosexualitate, despre poziţii şi relaţii sexuale nefireşti. Fiindcă făcea rating în mass-media a avut la dispoziţie toate căile de influenţare, mai ales a tineretului. Hugh Hefner, fondatorul revistei Playboy’s îl consideră părintele revoluţiei sexuale şi al revoluţiei homosexuale. Pentru a-şi susţine părerile, Kinsey a folosit date false (10 % din bărbaţi sunt homosexuali  !?) iar studiile le-a făcut - printre altele, pe copii violaţi şi sodomizaţi - pe care voia să dovedească nivelul orgasmului atins.

(va urma)

De același autor