Tipul secular Pr. Eduard Ioan Rădună 25.10.2016
Tipul secular preţuieşte tocmai ceea ce tipul creştin dezavuează.
Societăţile statornice şi închegate material şi spiritual produc, de obicei şi la un moment dat, tipuri umane specifice. Anton Dumitriu observă în prefaţa cărţii sale Homo universalis (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 7 şi urm.) că, de la Răsărit la Apus, marile civilizații au zămislit anumite personaje, reale sau fictive, care transpun în viaţa trăită concepţia respectivelor civilizaţii despre lume şi viaţă.
Alungarea omului sfânt
Invariabila unei civilizaţii importante este întotdeauna o religie puternică, în stare să ordoneze viaţa cotidiană la toate nivelurile; de regulă, tipurile umane generate de civilizaţii sunt, cu anumite nuanţe, tributare doctrinelor religioase. În ceea ce ne priveşte, noi aparţinem civilizaţiei europene, definită decisiv de creştinism şi din această postură am dat naştere, încă din Antichitatea târzie, tipului uman al omului sfânt.
Regula unei civilizaţii împletite cu o religie puternică a fost, totuşi, încălcată, în mod deliberat, chiar în sânul civilizaţiei europene, când europenismul a emanat un eon numit secularism. Secularismul evoluează ca o altă dimensiune spirituală pentru civilizaţia europeană, încercând să ia locul religiei creştine şi să coordoneze europenitatea potrivit propriei viziuni. Concret, pleacă de la cuceririle spirituale ale civilizaţiei creştine, le foloseşte modul de lucru, dar le deturnează conţinutul, le înlocuieşte conţinutul cu opusul acestui conţinut.
„Speranţa este iluzie!”
Civilizaţia europeană seculară a produs (e drept, în mod deliberat), un tip uman specific. Tipul uman produs de sinteza europenism – secularism se numeşte om secular. În logica lucrurilor, el se opune tipului produs de sinteza dintâi, aceea dintre europenism – creştinism, se opune omului sfânt, iar această opoziţie are loc pe toate planurile. Tipul secular preţuieşte tocmai ceea ce tipul creştin dezavuează.
Să exemplificăm începând cu însăşi metoda. Dacă omul sfânt acţionează potrivit certitudinii (de credinţă, se înţelege), omul secular preferă îndoiala. Această îndoială se manifestă, în ceea ce priveşte religiozitatea, prin agnosticism, prin sincretism sau prin ateism. Dumnezeu este fie negat, fie depreciat, este supus analizelor, întrebărilor, experimentului. Cultul, expresie a adorării neîndoielnice, este înlocuit de căutări, de comparaţii, de interogaţii, de refuz virulent, de rebeliune spirituală.
Avem de a face cu o negare a certitudinilor spirituale care schimbă şi sensul existenţei în timp a omului secular. Percepţia despre viitor, specifică timpului creştin, îşi pierde acuitatea. Odată cu acest fenomen, facultatea sufletească a nădejdii, care exprimă concepţia despre viitor, este bulversată şi în cele din urmă, dizolvată. Viitorul este abandonat, timpul omului secular devine carpe diem.
Omul secular trăieşte prezentul: ziua de azi e singura certitudine, timpul afirmării de sine este întotdeauna acum. Nu poate fi aşteptat un mâine incert, iar viitorul de fapt, nu există. Speranţa este iluzie.
„Nimic nu trebuie ratat!”
Dar cum se poate ajunge la afirmarea de sine? Omul secular a ales – respectând antiteza cu omul sfânt – valorificarea egoismului. Dacă sfinţenia presupune altruism, secularismul, dimpotrivă, exultă egoismul, pe care îl prezintă ca fiind nici imoral, nici culpabil; este înnăscut, deci firesc; face parte din concretul fiecărei fiinţe; de ce să-l combaţi? De ce să-l justifici?
Şi astfel, pornind de aici, omul secular abordează realitatea după alte criterii. Superbia (mândria, trufia), ca manifestare în exterior a egoismului, este o virtute, ba chiar reprezintă vigoare ontologică. Preferinţa faţă de lumea materială, manifestată prin insistenţa acumulării, exprimă vigoarea ego-ului lăuntric. Nici o plăcere nu se ratează, de vreme ce omul secular are doar prezentul, o fulguraţie între două nefiinţe, iar plăcerea trăită reprezintă un trofeu, un succes, o încununare a individului. De asemenea, pentru afirmarea egoistă toate mijloacele sunt bune, inclusiv cele sancţionabile legal, precum intimidarea, disimularea, violenţa, delaţiunea. Iată de ce insul secular se află, deschis sau subteran, într-o necontenită luptă. Cauza luptei este tendinţa de afirmare individuală. El tinde să subjuge sau să excludă, egoismul îl face să îi perceapă pe ceilalţi drept adversari într-o competiţie fără reguli, deoarece nici o morală nu se aplică egoismului.
Lipsit de tresăriri metafizice
S-ar putea să observăm, dacă ne întoarcem la clasicii antichităţii, că omul secular de azi are anumite asemănări cu personaje ilustre din Plutarh, Petronius sau Horaţiu. Chiar îndemnul carpe diem este horaţian. Şi totuşi, la origine, carpe diem dă seama, mai degrabă, de o anume exasperare a omului de atunci, aflat mereu în căutarea virtuţii şi a fericirii – asta într-o viaţă al cărui sens nu-i fusese revelat. Crezând că lumea terestră este eternă, marile figuri antice evocate de Plutarh căutau gloria nepieritoare pe pământ, între semenii lor, fiindcă nu ştiau altfel. Superbia care îi caracteriza poartă în sine, adesea, şi măreţia omului care înfruntă destinul inexorabil în încercarea de a-şi croi un destin independent. Această trufie surclasa egoismul mărunt prin eroism, prin asumarea unui fel de viaţă specific sau prin mecenat, şi odată frântă, aceeaşi trufie genera alt fel de măreţie, aceea surprinsă de tragedia antică. Sau galeria lui Petronius: sordidă, afectată deopotrivă de luxură şi de mizerie; figurile sunt prezentate adesea ca patibulare; totuşi, în mijlocul devastărilor morale şi fizice, rămâne căutarea ardentă a Zeului Uitat, a divinităţii autentice.
Deosebirea dintre oamenii antichităţii şi omul secular este că acestuia din urmă îi este revelat sensul vieţii, îi este revelat viitorul. El, însă, îl respinge şi preferă carpe diem doar ca moment oportun. Acolo unde Horaţiu se întâlneşte cu Evanghelia (comparaţi „carpe diem quam minimum credula postero” – trad: Trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în viitor Opera Omnia, ed. Univers, Bucureşti, 1980, vol.1 p.90 Oda I, 11, 8 cu „Ajungă zilei răutatea ei” Mt.6,34), omul secular nu ajunge. El foloseşte carpe diem cu justificarea că oricum urmează neantul, deci trebuie consumat tot ce viaţa oferă acum. Nici o referinţă spirituală, de vreme ce, pentru secular, spiritul este o convenţie a impalpabilului. Omul secular urmează numai realul accesibil prin simţuri. Şi în timp ce, în mod hedonist, consumă prezentul, el nu trădează vreo tresărire, vreun dor metafizic, ci dimpotrivă, evită obstinat şi premeditat orice spiritualitate.
Altminteri, om de cultură
Cum, însă, intelectul uman are rigorile sale, nevoile sale, spiritualitatea lipsă trebuie compensată. Omul are şi o viaţă sufletească şi neglijarea ei este de neconceput. Această compensare necesară se realizează prin plasarea culturii în locul ocupat mai înainte de religie. Tipul secular înlocuieşte religia cu cultura. El nu mai este un om religios, ci un om de cultură.
Orizontul cultural este, la rândul lui, definit de viziunea seculară generală, şi ca metodă şi ca percepţie a realităţii şi exprimă aceeaşi preocupare hedonistă şi axată pe promovarea sinelui propriu. Sub aceste zări, cunoaşterea însăşi a realităţii se pliază pe egoismul funciar al secularismului. Ştiinţa redevine o slujnică a intereselor particulare, arta – un drog, iar omul secular le foloseşte pe amândouă ca atare.
Doar pentru sine
Ar putea fi creionat un portret al tipului secular? Secularul este un om esenţialmente închis, sau mai bine zis cu un singur sens de acces, intrarea. El este doar pentru sine, fără ca, paradoxal, să fie perceput ca antisocial (aşa cum sunt percepuţi din exterior oamenii sfinţi). Dimpotrivă, poate fi considerat un om de lume, cu reacţii ordonate şi previzibile. Cum se explică? Omul secular este disciplinat de o etichetă destul de riguroasă care se deprinde, într-o bună măsură, prin sistemul de educaţie publică – la rândul lui, construcţie a secularismului. Iar principiul acestei educaţii este cultivarea formalului, a atitudinii exterioare, fără imersiuni în fiinţa lăuntrică, în vreme ce partea lăuntrică este o chestiune strict privată şi exprimarea ei displace. În acest fel, coliziunile, interacţiunile specifice vieţii în comunitate sunt atenuate sau mai bine zis, amânate sine die, pe căi care sunt specifice alegerii modului de viaţă formal, cum ar fi simularea sau disimularea, fără să fie vorba de vreo patologie, de afecţiuni psihiatrice care presupun un astfel de comportament. De fapt, în funcţie de gradul de inteligenţă, insul secular va simula, cu mai mult sau mai puţin succes, echilibrul, atitudinea rezonabilă, personajul binevoitor a la Settembrini. Acestea ar fi cele mai frecvente măşti ale omului secular, simulând benevolenţa, disimulând prezenţa permanentă a interesului personal. Refuzul profunzimii, refuzul conștiinței morale – se păstrează antiteza cu omul sfânt, format, dimpotrivă, pe exersarea conștiinței morale – face ca viaţa pe două paliere să nu-i creeze conflicte interioare iar prezenţa interesului propriu să se trădeze doar prin rezultatul acţiunilor întreprinse.
Şcoala (de)formează caractere
Când, însă, inteligenţa nu este prea ridicată, omul secular îşi afişează iubirea de sine direct, fără menajamente. Tocmai pentru a preîntâmpina această etalare agresivă, care îl face vulnerabil, a fost elaborată educaţia publică despre care a fost vorba mai sus şi de asemenea, o serie de coduri de conduită – unele, extrase edulcorate din conduita creştină – asimilabile unei bune educaţii. Această bună educaţie nu îşi propune, desigur, să diminueze egoismul, ci dimpotrivă, îl cultivă la un alt nivel, investindu-l cu virtuţi etice: secularul bine crescut are respect de sine, tradus prin cultul mândriei şi onoarei personale, cere să-i fie respectată persoana pe baza acestui cod şi oferă şi celuilalt dreptul de a fi egoist, potrivit aceluiaşi cod. Desigur, ar putea fi menţionate cazuri în care acest cod al egoiştilor mândri şi onorabili şi-a strivit supuşii sub edificiul onoarei, făcându-i să se omoare între ei sau să se sinucidă, precum nobilii şi războinicii japonezi care îşi recuperau onoarea înfigându-şi singuri sabia în burtă.
Lumea e prea mică!
Tendinţa generală, înclină, totuşi, spre genul dezinhibat care exclude onorabilitatea în favoarea afirmării fruste a propriului sine. Dar, urmare a acestei tendinţe, devine tot mai cu neputinţă ca oamenii seculari să coexiste împreună. De vreme ce fiecare îşi întinde egoismul şi superbia individuală, lumea devine prea mică şi coliziunile nu pot fi evitate. Vecinătatea unei voinţe diferite este precum capa toreadorului fluturată înaintea taurului: de neacceptat. Omul orgolios fie iese biruitor, fie, dacă a pierdut dar nu a fost zdrobit, continuă să-şi apere egoismul pe alte căi, indirecte, subminând, minţind, defăimând, pândind, înveninând, trădând. Oricum mânia lui este nestinsă. Alteori, sub impulsul aceleiaşi mânii, sinele părăseşte zona de autocontrol şi nu mai ia seama la consecinţe, e atins de nebunia temporară, ajunge la lovitură şi la omor.
Omul secular a ales – respectând antiteza cu omul sfânt – valorificarea egoismului: „eu şi numai eu!”
Omul secular trăieşte prezentul: ziua de azi e singura certitudine, timpul afirmării de sine este întotdeauna acum. Nu poate fi aşteptat un mâine incert, iar viitorul de fapt, nu există. Speranţa este iluzie.