Turnul Babel - Un reper eșuatPr. Eduard Ioan Rădună 27.09.2022
Citești sau recitești Biblia – Sfintele Scripturi. Dar te preocupă și istoria oamenilor. Fie că ești credincios, fie că doar te informezi, vei compara textele sacre cu datele oferite de cercetările istorice și inevitabil, vei ajunge să reflectezi asupra mileniului de după Marele Potop. O perioadă la fel de obscură și de greu de înțeles pentru oamenii de azi ca și aceea de după Alungarea din Rai. Judecata lumii antediluviene s-a încheiat, mânia lui Dumnezeu a spălat păcatul care întina pământul. Apoi, lumea s-a primenit. O ia de la început; apele s-au retras; cerul s-a înseninat; animalele zbiară, nerăbdătoare după libertate și aer curat; Noe deschide marile porți. Istoria reîncepe.
Sub curcubeu
Ce s-a întâmplat, deci, după coborârea din Arcă? Cândva, Adam ieșea din Grădina Edenului pe un pământ fără iarbă și pomi; după potop, Noe iese din corabie pe un pământ devastat, într-un loc necunoscut pentru el. Și necunoscut ar fi rămas locul și pentru noi, dacă Duhul Sfânt nu i-ar fi arătat, mai târziu, lui Moise, că Ararat este muntele unde s-a oprit Arca salvării.
Oamenii – iar aici este un moment asupra căruia putem doar specula – rămân să se adăpostească, într-o primă fază, în jurul marelui dom de lemn al arcei. Amintirea Potopului îi va terifia multe generații, cu fiecare ploaie și furtună și numai prezența curcubeului are darul să îi liniștească, să le reamintească promisiunea Domnului că nu va mai distruge pământul; în același timp, curcubeul are și rostul de a le reaminti necontenit poruncile directe, încredințate de Atotputernicul patriarhului Noe, pentru buna conviețuire a noilor generații. Pentru că, deși lumea păcatului a fost înecată, păcatul a supraviețuit în natura umană a celor salvați prin corabie; și lumea se va resimți din nou, și foarte repede, de prezența lui. Să ne amintim episodul cu beția lui Noe.
Lumea se reclădește
Dar natura umană are și virtuți – și acestea se regăsesc și ele în urmașii lui Noe. Lor li se datorează ceea ce, după coborârea din corabie, poate fi considerată perioada celor mai mari și mai îndrăznețe explorări din istorie.
Această perioadă de pionierat, când se formează popoarele și când oamenii pornesc din nou să ocupe pământul, reprezintă chiar epoca în care ei învață, în calitate de exploratori, să-și cunoască puterea și limitele. Concomitent, încep – altă aventură – să fie experimentate virtuțile și servituțile traiului împreună. Acum se definesc orânduirile, se pun bazele stratificării sociale. Apar orașele, iar apariția orașelor-state cunoscute constituie nu doar un act urbanistic și edilitar ci și reprezentarea (în cărămidă și bitum) a primelor concepții despre coeziunea socială: se configurează raporturile ierarhice, apare administrația sau, dacă preferați, apar primele ideologii politice, economice, spirituale.
Să ne oprim atenția și asupra mediului în care se răspândesc oamenii. Nu este neapărat un mediu potrivnic, cât mai ales unul dificil. În compensație, marile manifestări naturale ale Creației sunt splendide, impresionante, uneori copleșitoare – probabil că înainte de Potop erau monotone – și sunt, prin ele însele, în măsură să solicite – adesea, la limită – eforturile umanității, iar prin aceasta, să stimuleze actul imaginației. Datorită acestui fapt, perioada post-diluviană imediată reprezintă și timpul închegării primelor manifestări religioase și artistice, timpul în care se aleg și se definesc marile legende, timpul miturilor și religiilor, al convingerilor și al codurilor – alăturând un fond mitic nou, îmbogățit cu fiecare înaintare în teren, la fondul mitologic existent dinainte de Potop (care, odată cu Noe pe Marea Arcă și cu păcatul originar, va fi trecut și el vama mâniei lui Dumnezeu).
Oamenii devin trufași
S-a mai întâmplat ceva. Odată cu primii pași în lumea reînnoită, oamenii nu s-au mulțumit doar cu ocuparea pământului. Deoarece li s-a devoalat o lume imensă, au fost copleșiți și pierduți; au simțit nevoia unui loc unde să se reîntoarcă. De aceea, au imaginat un punct de reper. Expresia concretă a acestui punct de reper resimțit ca necesitate a constat în faptul că că au purces să-i definească lumii un centru.
Plecaseră de la Arcă, treptat, urmând drumul prin munți – de frica Potopului, bineînțeles; se îndreptaseră spre răsărit, unde știau că ar trebui să se afle Paradisul (dar căutau, se pare, concomitent, să se îndepărteze de locurile Mării Negre, unde, s-a descoperit recent, îi surprinsese dezastrul); în cele din urmă, nemaigăsind Paradisul, au coborât în sud, pe lanțul munților Zagros și au descins în Senaar.
Aici au învățat să se reacomodeze cu apele. Natura le-a oferit din abundență ceea ce munții le oferiseră cu parcimonie. Surplusul de resurse i-a ajutat și i-a determinat să se reorganizeze. I-a făcut încrezători în puterea pe care le-o conferea unitatea. Atât de mult le-a plăcut între Tigru și Eufrat, încât au început să graviteze numai în jurul acestui loc. Și inevitabil, au reînceput, generate de păcatul lăuntric, ispitele stagnării, aceleași care îi distruseseră moral pe strămoșii de dinainte de Potop. A reapărut ceea ce multe milenii mai târziu, grecii aveau să denumească hybris, romanii superbia, veacurile de azi, titanism. Noi românii, folosim termenul trufie. Oamenii au devenit trufași și au materializat acest lucru construind un oraș, iar în mijlocul lui, un turn: au construit Buricul pământului.
Forțând accesul în cer
L-au imaginat cu două planuri: unul orizontal, reprezentat de Oraș și altul vertical, reprezentat de Turn. Au început, apoi, să-l construiască: un oraș unic și în mijlocul lui, o clădire unică. O clădire urieșească, mai înaltă decât tot ceea ce se construise până atunci, prin care să-și asigure accesul în cerurile care conduceau destinele zbuciumate ale triburilor.
Se poate ca imensa construcție să fi reprezentat, totodată, și un refugiu – și anume, un refugiu în fața diluviilor intempestive care, deși fertile, devastau bazinul inferior al Eufratului. Se poate, scrutând mai adânc, în spatele gestului lor trufaș, să se trădeze oroarea ancestrală, iar ridicarea turnului să reprezinte un instinct social, asemănător acelui instinct infantil care îl face pe copilul înspăimântat de o nenorocire să caute mereu brațele mamei. Pe de altă parte, oamenii, tot mai siguri pe abilitățile lor inginerești, au pus cărămidă peste cărămidă, vreme de generații, s-au istovit vreme îndelungată într-o zidire voit simbolică și a fost nevoie de intervenția divină pentru a-i opri.
Este firesc să ne întrebăm, la sfârșitul acestui prelung preambul: și a fost Turnul comparabil cu marile construcții de azi?
Probabil că nu.
În comparație cu marile edificii moderne și contemporane – care, însă, sunt ridicate într-un alt duh – dimensiunile turnului erau, fără doar și poate, modeste. Dar nu acest lucru este important; în cele ce urmează, vom încerca să aprofundăm altceva – și anume motivele principale pentru care oamenii s-au angajat într-o astfel de întreprindere surprinzătoare, în care au fost implicate, deopotrivă, timp, efort și energie creatoare.