Adevărul trebuie spus!Nicușor Nacu 13.03.2018

Autentica libertate de expresie reconstruieşte adevărul

Pentru a spune adevărul, Părinții Bisericii privilegiau forme de exprimare dintre cele mai diverse, deschizând pentru lumea creștină calea unui inepuizabil spațiu de reflecție. Una dintre aceste forme poartă numele de parrhesia (παρρησία), ceea ce coincide, într-un fel, cu franchețea. Prin parrhesia vorbitorul sugerează că adevărul trebuie spus așa cum este, pentru bunul mers al lucrurilor. Cuvântul s-ar putea traduce prin „libertate de cuvânt” sau „vorbire pe șleau”, cu o nuanță obligatorie: este vorba despre vorbirea sinceră, deschisă și constructivă, de mărturisirea care presupune asumarea curajului de a spune adevărul.

Mărturisirea și trăncăneala

Indicând o manifestare coerentă, generată de voința de a îndrepta o stare de lucruri, parrhesia, în sensul indicat de termen, se întemeiază, înainte de toate, pe lipsa intenției de a manipula. În această perspectivă, esența autenticei libertăți de expresie nu poate fi decât parrhesiacă. Ea își extrage vitalitatea dinspre voința ca adevărul să fie instaurat. Căci, ce este altceva autentica libertate de expresie, așa cum este aceasta evidențiată în întregul discurs al Mântuitorului, decât modalitatea de a construi punți către Adevăr, de a-l face vizibil acolo unde acesta a fost ascuns de gândirea pervertită de propria ei subiectivitate. Dacă atitudinea se reduce la „trăncăneală” irațională, la critica cu orice preț, făcută fără scopul ca situația criticată să fie îndreptată sau cel puțin indicată, atunci libertatea de expresie se aseamănă cu bârfa, cu discursul gol care pune în discuție orice în afară de problema adevărului.

Cum se spune Adevărul

După cum observa Michel Foucault, arta exprimării unui principiu ține de capacitatea de a înțelege care este diferența între ceea ce „consideri tu că este adevărat” și consecințele pe care le generează credința ta particulară. Căci dacă o credință particulară generează o tragedie și continuă, indiferent de riscuri, să provoace această tragedie – stimulând alte iraționalități chiar dinspre refuzul irațional de a o evita –, atunci libertatea de expresie îl închide pe vorbitor chiar în închisoarea iraționalității pe care a generat-o.

Sub forma ei parrhesiacă, libertatea de expresie se configurează sub semnul voinței de a proiecta metode care fac posibilă trăirea-împreună. A nu filtra iraționalul care străbate gândurile celui ce se exprimă și a-i da viață în numele unei libertăți discutabile, rimează cu a uita faptul că rolul libertății de expresie este acela de a construi o lume adevărată, etică.

Libertatea de expresie nu este viabilă decât în discursul care chiar în timpul criticii găsește cuvintele care vindecă. Ceea ce generează distrugere în chip conștient, nu poate fi asociat libertății de expresie. În fapt, în încrâncenarea criticului care se servește de libertatea de expresie nu mai este prezentă voința de a-l îndrepta pe cel criticat. El utilizează brutal această critică în numele libertății lui de a spune orice, fără să se întrebe dacă ceea ce el asumă ca libertate nu ar trebui să comporte și o anume limită.

Criteriile libertății de expresie

Chiar dacă libertatea de expresie este dreptul inalienabil al oricărui om aflat în deplinătatea facultăților mintale, trebuie să admitem că, pentru binele comun, acestei libertăți îi trebuie indicat un prag. De altfel, din punctul de vedere al moralei care regizează principiile unei vieți, nimeni nu are dreptul să depășească acest prag. Libertatea în sine nu înseamnă neapărat și dreptul de a fi indiferenți la consecințele tragice ale actelor noastre. A insulta, de exemplu, sub toate formele posibile, nu este marca libertății de expresie. Insulta ține de voința irațională de a lovi cu orice preț, fără a reflecta la faptul că mesajul nu va mai fi înțeles, ci detestat și contracarat cu violență. Această atitudine prelungește în exterior tendințe iraționale tocmai în numele unei libertăți căreia chiar actorul proferării nu-i cunoaște cu adevărat conținutul. Autentica libertate coincide cu faptul de a indica, înainte de toate, Binele și expresiile sale. Cel care utilizează cuvântul nu are dreptul să transgreseze acest principiu. Libertatea de expresie își diluează substanța atunci când cuvintele pe care le manipulăm, în scopul transmiterii unei idei, devin forme ale unei radicalizări interioare, identică celei pe care vrem să o combatem. Pentru că orice formă de agresivitate își are originea în aceeași sursă – iraționalul –, cel care nu aplică principiul enunțat anterior, nu este diferit de cel pe care-l combate. El este, de fapt, la fel de agresiv ca și cel combătut.

Când cuvântul ucide

Din clipa în care criticul transgresează pragul enunțat anterior, el intră într-un teritoriu care nu mai are nimic în comun cu libertatea de expresie al cărei scop este formator înainte de toate. Când cuvântul nu se menține în spațiul fertil al eticii, consecințele sunt distrugătoare. Acest tip de „libertate” de a spune orice este amorală, pentru că, dinspre criteriile goale de substanță morală care-i dirijează acțiunile, ea generează, la rândul ei, reacții iraționale. Activând de manieră conștientă iraționalul care zace în profunzimile ființei umane agresate, cel care a utilizat libertatea de expresie dându-i un conținut provocator, este ghidat de aceleași tendințe iraționale care zac în el însuși. Reacția irațională, care se exprimă în virtutea dreptului la libertatea de expresie, poate genera, la rândul său, o reacție irațională pe măsură. Aidoma celui provocat, incapabil să nu replice, cel care se servește de libertatea de expresie ca pretext este, la rândul lui, incapabil de conciliere. I-ar fi fost mult mai dificil să creeze, trebuie să o recunoaștem, un mesaj de pace, în numele libertății de expresie de la care se revendică – pentru că nimeni nu-l împiedică s-o facă – decât să reacționeze brutal și direct față de cel pe care-l critică utilizând ca paravan absoluta lui libertate. Atunci când libertatea nu este ținută în matca ei, ea îl ucide și pe provocator și pe provocat, pentru că nici unul nu mai are conștiința iraționalului pe care-l poartă mesajul lor.

Libertatea de expresie trebuie utilizată doar dinspre câmpul valorilor. Ea este infertilă când este aplicată în sprijinul aprecierilor subiective. Cu atât mai mult dacă voința de a o utiliza cu orice preț ajunge să genereze răul! De multe ori, nu rațiunea este cea care conduce și dictează atitudinea oamenilor, ci impulsurile iraționale. De fapt, totul poate degenera când sub semnul libertății de expresie își croiește drum tendința de a nu critica constructiv. Cum poate fi definit impulsul nestăvilit din spatele criticii și ce mai este libertatea de expresie în demersul celui care crede doar în suverana lui libertate ? Nu este vorba, oare, de o libertate care, în neputința ei viscerală de a nu critica, în voința ei suverană de a se spune până la capăt, indiferent de consecințe, se întâlnește cu intoleranța celui care, simțindu-se agresat, va utiliza orice mijloc pentru a o aneantiza, inclusiv cel al aneantizării fizice?

De același autor