Crăciunul Copilului fără DumnezeuNicușor Nacu 17.12.2020
«Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii» (Ier. 31, 29)
Rupt de spiritualitate și ancorat în lumea multitasking a noului tip de materialitate, Copilul postmodernității devine o ființă epuizată interior. Printre altele, mai nou, mintea îi este manipulată constant de maşina de iluzii care-i vinde Crăciunul sub formă de cadouri sofisticate.
În așteptarea…cadoului
Nu sunt pesimist prin natură, însă constat, cu trecerea timpului, că starea aceea, vecină cu minunea, pe care o trăiam când începusem eu însumi să adulmec tainele lumii, nu mai este prezentă în sufletul copilului care aşteaptă Crăciunul. I-a plecat din inimă acestui adult în devenire, bucuria așteptării minunii, pentru a instala durabil o absență. Modelată abil de marketingul social, această absență îşi are, din nefericire, sursa în raportul profund distorsionat în perspectivă spirituală, pe care părintele îl întreţine cu copilul său. Înăuntrul familiei, copilul este învățat să aștepte cadoul, până într-acolo încât uită Crăciunul și motivul care dă semnificație cadoului!
Protecţia care deformează
De această situaţie sunt responsabili, deopotrivă, părintele și generațiile care au format șiruri de părinți. Pentru orice părinte, prioritatea absolută o reprezintă copilul. În principiu, această prioritate este naturală. Însă, dacă în timpul naturalei relații care se stabilește între copil și părinte, atitudinea părintelui este doar protectoare şi nu, în egală măsură, şi modelatoare, atunci ne aflăm într-un impas problematic. Copilul este doar o fiinţă protejată, care va tinde să reproducă instinctiv maniera adultului: centrarea pe sine și consecințele ei din punct de vedere comportamental. La o privire atentă, ataşamentul super-protector al părintelui – atunci când relația cu copilul său se rezumă numai la această dimensiune – vine dinspre propria lui centrare pe sine. Într-un fel, copilul devine prelungirea părintelui. Înscrisă în structura comportamentală a ființei umane, aplicarea inconștientă a acestei atitudini îl degrevează pe părinte de obligația morală a modelării ființei pe care o educă în raport cu un anume set de valori spirituale. Cu alte cuvinte, doar implicarea lui protectoare în viața copilului, transmite acestuia o manieră de comportament reproductibilă. Copilul devine, la rândul său, un părinte protector, însă nu şi modelator în ordinea valorilor spirituale, până într-acolo încât dimensiunea modelatoare dispare în favoarea celei protectoare. Aici își au sursa dramele generaţionale şi frustrările ulterioare pentru că membrii societății învață să funcţioneze în raport cu această paradigmă, generată, paradoxal, de un înscris natural în gena fiinţei umane: protecţia urmaşului.
Să nu ne uimim, de altfel, că de cele mai multe ori, înainte de a deveni convingeri personale, ateismul şi indiferenţa religioasă sunt atitudini transmise. A te ruga, a nu te impune cu orice preţ, a nu folosi tonul ridicat ca argument suprem, ori a evita de manieră conștientă tendințele egoiste, sunt atitudini care se învaţă prin forţa exemplului. Dacă de-a lungul relaţiei cu copilul său, părintele adoptă o atitudine lipsită de substanţă spirituală, justificând-o prin raţionamente complet subiective, atunci se va transmite pe sine copilului, care, la rândul lui, va genera o personalitate în raport cu atitudinea părintelui. Educaţia lipsită de repere absolute va orienta copilul numai în raport cu ceea ce a văzut şi a primit. El devine, treptat, un alt membru de bază al unei societăţi de consum acut devitalizată spiritual.
Justificare în loc de conştiinţă
Să nu ne ascundem după degete: vârsta copilăriei poate fi începutul unui dramatic parcurs de degenerare spirituală. Când dispar din cotidianul familial reperele morale fondate spiritual, educația copilului rămâne suspendată în perspective educaționale limitate. În conştiinţa sa, capabilă să absoarbă în chip natural ceea ce i se oferă, se formulează, incipient, indiferenţa faţă de cele spirituale, până în clipa în care se instalează distanța față de ele. Apoi, până în momentul unor căutări personale, de cele mai multe ori puțin probabile, el rămâne străin față de orice perspectivă spirituală. Raportul cu aceste dimensiuni induse educațional se instalează cu forţă înăuntrul personalității sale, pentru a o configura durabil. Se manifestă, mai întâi, egoismul, prin formele sale diverse, apoi, complementul lui clasic, lăcomia, activă în dorinţa de a-şi însuşi tot ceea ce vede, de a nu se mulţumi cu ceea ce are şi refuzul de a împărţi cu celălalt. În paralel, se insinuează invidia, prezentă, și ea, în gestul aparent banal de a privi cu părere de rău spre bunurile şi realizările celuilalt. În acest copil este vizibilă în atitudini zilnice lejeritatea maximă legată de tot ceea ce presupune perspectiva morală. Idei precum cea de virtute, de altruism sau dăruire, apar ca nefireşti în acest context lipsit de referință spirituală.
Ne naştem, aşadar, total liberi, caractere deplin modelabile în ordinea spiritului şi construim o personalitate care ajunge să justifice orice atitudine. Indiferent de argumente, justificarea devine ”forţa” slăbiciunii noastre. Copilul transformat în adult manifestă de manieră inconștientă influențele care l-au modelat. În funcție de reprezentări moştenite, actuale acum în propria lui personalitate, el îşi construiește propriile lui repere. Devine părinte şi, la rândul lui, manifestă obișnuința, înscrisă în el, de a justifica refuzul sau indiferența spirituală față de propriul copil.
Cu dinţii strepeziţi
Devotamentul natural al părintelui faţă de copil nu ar trebui să consiste doar în faptul de a-i acorda, protector, totul, ci de a-i şi transmite, în acest efort de dăruire naturală, mai întâi, reperele spirituale care să-l ajute ca la maturitate să nu reproducă scheme comportamentale defectuoase. Oricât de multe modificări va suporta din exterior personalitatea sa, această influenţă inițială va rămâne în conştiinţa lui ca un puternic reper orientativ. De aceea, de exemplu, mi se pare total lipsită de substanţă formula: «când copilul meu va fi mare, îşi va alege propria credinţă»! Ce va alege dacă «reperul» este total absent în străfundurile conştiinţei sale, dacă el a fost impecabil îngrijit doar în scopul de a nu-i lipsi nimic din cele omeneşti şi perisabile, dacă mintea îi este deja premodelată în raport cu dorinţa de a avea totul, dinspre o atitudine complet lipsită de ideea de Dumnezeu ? Copilul căruia i se dă totul creşte fără repere, centrat pe iluzia obţinerii ”acum” şi ”aici” a ceea ce-şi doreşte. Acest copil devine adultul indiferent şi egoist de mai târziu. În consecinţă, va respinge, printr-un stil de viaţă pre-programat, tot ceea ce nu corespunde acestei stări creată de părintele său. Acesta i-a dăruit totul, însă nu i-a dăruit esenţialul: reperele morale de ordin spiritual. Dacă nu le are, el va continua lanţul generaţional al indiferenţei şi va deveni, la rândul său, un membru de seamă în societatea indivizilor atenţi doar la idolul unui sine care nu încetează să se aduleze.
Nu sunt rari copiii care cresc în spații familiale moştenitoare ale unui „genom” devitalizat spiritual. Drept consecință, vor transmite urmașilor tarele spirituale ale mediului în care s-au format. «Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii» (Ier. 31: 29) spunea profetul, fără ca aceasta să însemne că suntem vinovaţi de greşelile părinţilor, ci că le perpetuăm inconștient înăuntrul propriei noastre vieţi. Într-un fel, atunci când nu realizăm că schimbarea interioară este imperioasă, le continuăm greșelile în obișnuințe deseori fatale pentru noi înșine. Copilul condiţionat şi educat de-a lungul justificărilor subiective la care a participat, se regăsește, treptat, în adolescentul care manifestă indiferență față de valori, pentru a deveni, mai târziu, omul matur ce transmite copiilor săi ansamblul tarelor spirituale pe care le-a moștenit și le-a modelat el însuși.
Născut liber, omul devine ființă condiţionată, sinele i se subțiază spiritual, iar egoul nu încetează să crească. Dorința de a poseda cât mai mult este direct proporțională cu golirea spirituală a interiorității. Duce cu sine doar această voinţă de a poseda totul și pleacă din lume într-o inconştienţă spirituală totală. Goliciunea lui interioară, condiţionată generaţional, îl va fi transformat deja într-un purtător de bogăţii materiale vizibile şi, paradoxal, iluzorii. Să reținem că, în fapt, el va fi fost învăţat să-şi direcţioneze încă din copilărie întregul efortul spre acest «tot» golit spiritual.
Nu tu eşti măsura!
Care ar fi soluţia încetării acestui cerc vicios ? Care este interogaţia care ar putea opri această indiferenţă? Personal, mă opresc la un îndemn evanghelic de o precizie uimitoare. «Lăsaţi copiii să vină la Mine» (Luca 18, 16), le spunea Mântuitorul celor care-L ascultau. Chemarea Lui este apelul înţelepciunii care-ți spune să nu-ţi educi copilul în raport cu încrâncenările tale. Propriile tale norme, golite de spiritualitate, îl transformă pe nevăzute într-o fiinţă egoistă. Iar egoismul nesatisfăcut îl face nefericit. Fiecare limită va deveni o dimensiune pe care o va absolutiza. Incapabil să le considere ca atare, se va hrăni cu ele şi se va îmbolnăvi interior din neputinţa de a se mai satisface cu ceva limitat.
Copilul care vine spre Hristos este copilul care, dinspre atitudinea părintelui său, îşi modelează sufletul şi conştiinţa potrivit cu imensa perspectivă pe care o oferă trăirea într-o credinţă care oferă un suport absolut, infailibil. Însă, aici părintele trebuie să facă începutul, să dialogheze cu sine, să-şi înţeleagă neputinţele create de lipsa referinţelor spirituale din propria viaţă și să conștientizeze cercul vicios în care se învârte el însuși încă din copilăria sa. Totul va căpăta sens doar în această perspectivă, iar limitele îşi vor revela adevărata lor măsură, aceea de dimensiuni tranzitorii, finite, valabile acum şi aici doar pentru simplul scop de a ne trăi viaţa care ne-a fost dăruită. În acest fel, Crăciunul îi va oferi copilului cadoul de care acesta are nevoie: pe Hristos. Cât va trăi, de acest dar nu se va mai sătura.